Nu este totul pierdut

De care

cred că m-am molipsit cu leapșa asta de la George Geacăr, de care a luat-o de la unul Horia plus Gârbea de care aud prima oară și de care s-a ploconit cu ea de la Lucia Verona de care nu știu dacă-mi place pentru că are o prietenă Ștefania Coșovei și am avut împreună niște discuții destul de aprige în trecut. De care nu vreau să-mi amintesc.

Leapșa

fiind despre starea naținii (cam  dezastroasă) moral, dar și social și sumbră din punct de vedere economic în stare să îndreptățească optimismul unor fapte sau chiar evenimente pozitive. Pe care le voi semnala fără nici un scop. Cică. Răsfoiesc câteva ziare să mă pun la punct cu unele evenimente și aflu că două clanuri țigănești s-au măciucat, a ieșit cu morți și răniți. Dacă ar continua așa n-ar fi rău, adică nu e totul pierdut,  aflu că toți combatanții se aflau sub influența alcoolului de parcă asta e o scuză (desigur că nu) însă din știre așa reiese pentru că așa se scriu ziarele la noi. Încă.

Aseară, la petrecerea de revelion, m-am luat puțin de DJ pentru că începuse să pună manele la cererea unora, cu dedicații. Și se cânta cam așa: „noi țiganii, noi țiganii...”  Care noi, țiganii, l-am întrebat cu un calm mocnit pe responsabilul cu muzica.

Păi nu e și țiganii oameni?

Răspunsul nu putea fi decât unul.

E și ei, oameni. Dar pe bilet scrie revelion românesc nu țigănesc.

Dar nu e și țigani români?

E.

Na?

Da.

Un lucru pe care l-am înțeles până la urmă e că țiganul din România se consideră român și reprezentant al națiunii române, partea pozitivă să zicem, ci nu țigan, cu toate că nu-și însușește nici folclorul românesc, nici tradițiile și nici obiceiurile. Legea o încalcă de câte ori i se ivește ocazia, respectul pentru societate e minim sau inexistent, iar atunci când e vorba de a reprezenta România peste hotare țiganul e de-a dreptul catastrofal. Limba română o vorbește stâlcit adăugându-i cuvinte ce țin de lexicul propriu. Ba țiganii au reușit performanța să îmbogățească vocabularul românesc (optimismul îndreptățit). Mișto, cașto, cafteală, benga, gagică etc (adică manglit, mardit, mucles, muie și câte-or mai fi). Și să ne dezvolte zestrea muzicală, iată cum ajungem din nou la manele. La care fac alergie, sper ca asta să nu-mi pună eticheta de rasist, mai ales că n-am nimic nici cu salam, mici cu minune, nici cu guță sau arabu. Ori vijelie. Nici nu-i ascult decât în rarele mele vizite prin România și muzica răzbate la maxim fie prin fereastra vreunei vile cu colonașe, fie din vreo mașină „bengoasă”.

Aș da leapsa mai departe unui țigan român cu blog, dar nu știu nici unul. Așa că i-o pasez lui Filonous.

Așa că, optimist cum sunt, urez tuturor românilor și țiganilor de etnie română la mulți ani! Un 2012 plin de împliniri!

.

Queen

Zilele astea am tot ascultat Queen. În felul lor, cei din formația Queen, sunt parte din copilăria și adolescența mea. Mi-au plăcut întotdeauna, mă întreb dacă a fost cineva care să nu-i fi plăcut. Probabil că au fost, sunt. Apoi am răsfoit articole și am deschis pe you tube  interviuri cu și despre Freddie Mercury. Părerea pe care mi-am făcut-o, sau mi-am întărit-o, o păstrez pentru mine. În mod deosebit m-a impresionat These Are The Days Of Our Lives în ultima inregistrare a formației din 1991. În care prim vocalistul nu mai e atât de macho, înregistrare în studio după multe, multe ore de machiaj. Un Freddie Mercurry aproape topit, cu o voce subțiată, fragilă.

Aș mai adăuga „Sărbători fericite!” celor ce intră pe blogul meu. Pentru că tot suntem în ajun de Crăciun.

Lisa Marie - Secret Place from Radu Babos on Vimeo.

.

Movember

La mulți ani, Bogdan!

(De ceva vreme mi-a lipsit internetul în campus pentru că se mută cantina cu 30 de metri pe direcția sud  și au deconectat totul. Așa se face că am ratat ocazii după ocazii). Ziua lui Bogdan a fost pe 24 noiembrie. Și a nepoatei mele. Și a unor prieteni. În aceeași zi am avut și aniversarea blogului, tot un prieten, nu știu cât de mult mai contează, odată ce treci de primul an blogul devine ceva aproape obișnuit. Plus că am purtat movember.

Unu decembrie l-am ratat tot din cauza conecției. Am vrut să scriu ceva înainte să beau cu I’oan și să mă cherchelesc cu el în camera lui Ghe, prin care tot cotrobăind am găsit o sticlă de vin. Nu mai mai țin minte  eticheta, poate sunt prea mototol, însă de câte ori e ziua României şi a românilor de pretutindeni mă cutremur de emoţie că vorbesc limba română. Fie și împleticit. Unii cred că sunt patetic  pentru că unii n-au emoții, nici măcar de ascuns, însă eu le am încă de cînd am început să rostesc primele cuvinte. Primul cuvânt a fost, desigur, mama și nu patria cum ar fi vrut partidul communist aflat la conducere. Mama pe silabe. Fiind aproape universal. Doar că nu mă adresam mamei la început, ci străbunicii mele de care acum mi s-a făcut dor. Duioșia de trecut, nu numai pentru că sunt patetic. Patetism care m-a cuprins deja. Iar cuvântul tata şi-a făcut loc târziu în vocabularul meu, după cel de badea şi lelea (de data aceasta lelea fiind chiar mama) (badea cred că se subînțelege). Nu că ar avea vreo legătură cu 1 Decembrie, ci pentru că îmi amintesc. De fapt, de 1 Decembrie mă pregătisem să fac această urare:

La mulţi ani, România și români de pretutindeni! Să vă…! Sau să vi-o…! Dar nu zic ce. Însă e o urare de drag.

Sâmbăta trecută, trecând pe lângă mall mi-am amintit de dancing Dan, o celebritate locală. Iernile trecute îl puteai vedea la intersecția dintre 178 St cu 95 Ave, sau prin apropiere. Cu căștile pe urechi, indifernt de temperatură, puteau să crape pietrele. Dansând pe trotuar. Cu mișcări ample și bruște, cu icnete guturale și cu ochii închiși. Iarna asta lipsește. Devenise parte din peisaj. Cei care-l știu îl caută din priviri, dar cine nu-l știe pe dancing Dan. Sper că nu i s-a întâmplat nimic rău

.

Bear cubs

Iarna a venit mai târziu ca în alte dăți, deodată și în forță. Ne-a umplut de zăpadă peste noapte. Mercurul termometrului, dacă se mai fac termometre cu mercur, a coborât intr-o săptămână de la plus 10 C la minus 20 C. Chiar mai jos. N-ai izmene ai feștelit-o.  Pe Ring Road, șoseaua ce înconjoară întreprinderea se plimbă mereu 3 căprioare cu codiță albă. Le vezi trecând drumul cu eleganță  în diferite ore ale zilei. Nu par sperioase. Și nici suspicioase. Te privesc peste umăr pentru câteva clipe după care dispar printre boscheții lăsați să crească în voie în apropierea puțurilor de extracție. La începutul săptămânii am văzut un coyot. Cumva  agitat, traversând mereu șoseaua cu botul în pământ amușinând. Le-o fi pus gând rău căprioarelor. Ori așteaptă să moară vreuna de bătrânețe. De frig, de foame, sau de vreo boală. Ori să-și rupă gâtul. Altfel va trebui să se mulțumească cu vânat mic, poate iepuri pitiți printre buruieni și ierburi uscate sau șoareci de câmp.

Urșii rămași în viață au intrat în hibernare.  La campusul nostru venea din cand în când o ursoaică cu doi pui. I-am și fotografiat scormonind după râme în spatele barăcii în care locuiesc. Pe ursoaică au prins-o, cu o cursă de urși și au împușcat-o. Iar pe ursuleți, zic ei, administrația campusului, i-au eutanasiat. Adică le-au venit și lor de hac. Prima reacție pe care am avut-o a fost că și administrația campusului ar trebui  eutanasiată.  Cu aceeași delicatețe și bune intenții pe care le-a avut și ea  cu puiii ursoaicei. Vara aceasta foarte mulți urși negri au migrat aici dinspre nord din cauza pădurilor incendiate. A fost o vreme când nu mai puteai vedea cerul, fiind înecat în fum. Soarele parea un cerculeț decolorat și anemic și abia mai puteai respira. Câteva exploatări au fost evacuate temporar, a fost păstrat personal minim, absolut necesar. Îmi imaginez în ce condiții a trebuit să lucreze oamenii aceia. Urșii, pe de altă parte, s-au pomenit cu hrana drastic împuținată și practic au fost forțați să se apropie de comunitățile umane atrași de mirosul fripturilor sau a gunoailor menajere depozitate uneori neatent. Însă n-au atacat pe nimeni. Dimpotrivă, am auzit povești  de la colegi cum aceștia îi fugăreau pe urși în jurul cantinelor. Urși lihniți de foame, cu pui de alăptat.  Nu-mi imaginez cum sau de ce n-au devenit agresivi. Și în loc să-i prindă și să-i relocheze, administrația campusurilor a hotărât să-i eutanasieze. Mi se pare trist și nedrept.

Acum dorm. Urșii. Cel puțin așa bănuiesc. Hibernează. Ascunși  în scobituri ale pământului în niște condiții de temperatură extreme. Cu un strat insuficient de grăsime ce va încerca să-i protejeze împotriva unei ierni lungi și deosebit de aspră. Urși visând tufișuri de afini, mărăcini și ruguri nesfârșite de mure și zmeură

.

Despre parașute

Pornind de la un articol citit pe blogul Antideontologul, mi s-a părut că am și eu ceva de spus pe marginea subiectului. Părerea mea e că parașutele care se îmbracă ațâțător o fac cu bună știință. O fac să atragă în primul rând un răspuns sexual. O fac să învârtoșeze ștromeleagul bărbaților. Intenționat. Deliberat. Parcă nu e suficient că primești semnalele lor hormonale și corpul reacționeaza în feluri și chipuri. Mergi împiedecat, transpiri sau mai știu eu ce. Bineînțeles că știu eu ce. Ceea ce vreau să spun e că parașutele toarnă gazul pe foc. Vizual. Sau și vizual. Ia uite ce țâțe am, ia uite ce craci, ia uite ce fofoloancă.

Dar ce soi de animal e bărbatul să sară imediat pe femeie și s-o violeze? Eu cred că e același soi de animal cu femela care își fâțîie bucile dezvelite sau acoperite sumar prin câmpul vizual al masculului ori îi sparge nasul cu țâțele.

Dar noi gândim, după unii, noi articulăm sunete, noi nu suntem animale! Ba chiar aia suntem, după alții, animale. Unele din noi ne fâțâim în călduri și altele din noi reacționăm compensatoriu. Instinctul de reproducere funcționează și la om ca și la maimuță, ca și la câini, pisici, ca și la șobolani.

Desigur, dacă ai funcție sau poziție nu se mai numește viol. Un mare domnitor moldovan viola cam tot ce-i cădea în cale. Și îi cam cădea. Îi cădea pentru că o căuta. La el nu se numea viol, ci drept domnesc. De a fi primul. Pentru că legea era el insuși. Și legea era așa, că dacă voia el să omoare pe la ospețe, omora pe la ospețe. Iar înainte de a se culca cu alesul fata trebuia dezvirginată de Măria Sa, dacă așa avea chef Maria Sa. Un fel de botez sau sfințire. De aceea și Biserica Ortodoxă Română de azi(!) l-a numit sfânt și l-a  băgat, mă rog, introdus… așezat în calendar. Probabil că așa l-a lăsat Dumnezeu pe Domnul moldovan, să le fută pe toate fătucile, să le sfințească cu sămânța lui de os domnesc.

Bun, acum avem alte legi. Violul se pedespsește, iar drepturile senioriale au fost anulate. Dacă au fost. Poate că au fost. Sunt de acord cu această lege (să nu cumva să se subînțeleagă că sunt de partea violului și a violatorilor). E ca și cu accidentele de mașină. Vinovatul trebuie să plătească. Calci pietonul ești bun de plată.

În Canada pietonul are dreptate și când trece strada prin locuri nemarcate. Iar pietonul știe care ii sunt drepturile și și le exerseaza. Trece strada cand vrea și pe unde vrea. Fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Numai că mai sunt și șoferi neatenți, sau vitezomani, sau drogati, sau dați naibii  care ignoră, sau uită sau își pierd reflexele, sau așa li se năzare și mi ți-l calcă pe pieton. Cine e de vina? Șoferul, desigur. Va fi judecat și pedepsit. Cu ce-l ajută asta (retoric) pe pietonul mort? Aici ar trebui să răspundă parașutele violate

.

Fenomene paranormale

Am venit acasă hotărât să scriu tot ce-mi trece prin capul doldora de idei, dar până să o și fac mi s-a golit capul, poate mi se întâmplă un fenomen paranormal. Poate mi-au murit doi neuroni pe drum, drumul de la serviciu e neasfaltat, tocmai cei cu ideile. Ori poate mi se trage de la căldură, că nu mai sunt obișnuit cu temperaturi peste 30 de grade, iar căldurile s-au pus pe noi tocmai în septembrie, altădată în septembrie ningea. Altă dată viscolea.
Pe pat mă așteptau două anunțuri de la administratorul campusului, amândouă despre urși. Primul mă avertiza că au prins-o pe ursoaică și al doilea că acum caută puii de ursoaică, dacă-i vedem prin împrejurimi să dăm de știre, cumva. Traduc din engleză. Păi de unde să-i vedem, că ursuleții sunt mici, cine știe pe unde se pitulează.
Dar ce călduri am tras.
 

La începutul lunii am sărbătorit ziua muncii, s-a lăsat cu weekend lung și am tras o fugă până în Cyprus Hill cu I'oan și Radu al doilea. Am auzit că peisajele sunt spectaculare și ne-am cârnățit trei mașini pe șosea. Red Deer, apoi Calgary și Medicine Hat. În Medicine Hat am făcut haltă după ce am ocolit orașul de două ori pentru că e de știut, mai ușor te rătăcești într-un orășel decât într-o metropolă. Cel puțin nouă ni s-a potrivit. Cu nevestele după noi, dacă nu se subînțelege. Și cu cățelul lui Radu al doilea, dar nu o javră ordinară cum l-am făcut eu în gând, ci cățel de import. Tocmai din România. Acum România poate să se mândrească și cu exportul de câini. Că și labradorul lui Florin e tot din patria noastră. Rexi, așa îl cheamă. Pe cățel. Jumate din câinii pe care i-am cunoscut în România îi chema Rexi, pe cealaltă jumătate Azorel și Grivei. Ori Lupu. Ori Calu. Ori Ariciu. Ursu. Oare de ce le-o fi punând românii nume de animale cățeilor?
Cert e că nu mă pricep la câini, Rexi ăsta e mic și flocos, se pișă și se cacă pe unde-i vine, mai ales pe covor și-ți linge mâinile dacă ajunge la ele, pe urmă te trage de ciorapi până ori ți-i rupe ori te descalță.
- Marș, Rexi, cotarlă!
E clar că nu i se potrivește Rexi, mai degrabă potaie.
Bine că nu-l cheamă Tigru. Sau Leu.  

 

Dar nu m-am supărat. Sper că nici Radu al doilea să nu se supere, chiar dacă acum potaia s-a învățat să doarmă cu el în pat.Toți avem momentele noastre bune, ieri am reușit să fac zece flotări fără un efort deosebit iar azi să cânt piesele pe care le studiez la chitară fără prea multe greșeli. Apoi a venit frigul, așa, peste noapte. Până îmi storc eu capul cu ce-mi trece prin el durează zile. Între timp temperatura a coborât la minus unu iar pe aeroportul din Edmonton erau zero la nouă dimineața, au anunțat cei de la CBS. „Well come to Alberta!”, cum zice unul din maiștri de pe aici, un tip mongoloid din Brunei. Lui I'oan îi place de el, mie nu.
Sau mai degrabă nici lui, dar nici mie.
 

Aseară am lăsat fereastra deschisă și era să-mi înghețe ceva. Nu spun ce că poate se excită Sulfina. Pentru că nu suport pijamalele și nici chiloții. Dimineața mă trezesc cu o presiune pe vezică de câteva sute de atmosfere, nu mă îndur să mă dau jos din pat imediat, aștept să mai sune o dată deșteptătorul. Sau de două ori. După care o iau la fugă spre ușă să nu mă scape. După care mă întorc să pun ceva pe mine, băile fiind comune, e plin în trailerul nostru de femeiuști first nation. Fără să fiu rasist cred că nativele sunt cele mai urâte femei din lume. Totuși, dimineața circulă pe hol, nu pot să ies oricum. Aproape că sparg veceul.
Dar ce plăcere.
 

Cyprus Hill m-a încântat cu priveliștile. Și drumul spre frontiera cu USA la fel, pe șoseaua 41. Cât era de pustiu părea capătul lumii, deși abia acolo, la frontiera cu Statele Unite începe Canada. Pe șosea nimeni, pe marginea șoselei nimic, case nu, copaci prea puțin, fermele din ce în ce mai rare. Coline, dealuri și pășuni cât poți vedea cu ochii. Liber, așa te simți. Departe de lume și civilizație. Senzația asta am avut-o. Revelații nu. S-au poate m-am înșelat. Sau poate a fost un alt fenomen paranormal. La întoarcere am luat-o prin Saskatchewan, ultima mea dragoste, am văzut un teren de vânzare. Dacă aș avea banii l-aș cumpăra mâine cu ochii închiși. L-aș putea cumpăra oricum cu împrumut de la bancă dacă nu mi-aș fi dezvoltat o fobie față de bănci. Și mai ales față de împumuturile cu dobândă. O pășune de aproape 600 de hectare. Se văd munții Stâncoși din statul Montana. Peisajul îți taie respirația.
Totuși, mă mai gândesc.
 

Cu cățelul Rexi n-am avut prea multe probleme. Are o cușcă specială în care a și călătorit cu avionul. E strâmtă, abia încape în ea, pare mai degrabă o colivie. Îi ies lăbuțele printre gratii. Probabil îi place, probabil îi aduce aminte de România. Când scapă afară se năpustește în toate direcțiile și aleargă în zig-zag. E doar un pui, ce amintiri să aibe din România, bănuiesc că n-a auzit încă de cârmaciul Băsescu. Iar aici, în Alberta, slabe șanse să mai audă. Aici românii nu-l înjură pe președintele reales al României. Nu le pasă. Nu-i mai interesează. Politica românească intră într-un con de umbră bine meritat. Și manelele la fel.
Au și fenomenele paranormale rostul lor

.

Marți după Crăciun

Într-una din zilele trecute mi s-a făcut deodată dor de un film românesc și am descărcat „Marți după Crăciun”. Să văd ce se mai petrece prin cinematografia românească. După atâtea Holliwooduri de care m-am săturat ca de morcovii fierți. L-am piratat desigur, de pe torrent, ca un borfaș și l-am urmărit până la capăt. Ceea ce ar fi în favoarea filmului. Apoi, în altă zi, am citit câteva cronici. Cronicile pot fi interesante, afli din ele lucruri pe care nu le observi la prima vizionare. Și pot să spun că au fost destul de laudative. Cronicile. Unele chiar prea laudative.

Începutul mi s-a părut o drăgăleală lungă și plină de plescăieli. Vreo 7 minute bune. Adică a 12 parte din ce-a urmat. Iar unghiul de filmare destul de neinspirat atunci când Raluca apare în întregime și i se văd fesele privind din față, printre picioare. O introducere lungă deși ar putea fi o scenă credibilă între doi amanți.. Mă gândesc. Fiindcă n-am de unde să știu. Și nici nu-mi doresc. Nu pe pielea mea. Dar hai să zic că încerc să mă transpun în pielea personajelor.

A doua scenă se petrece într-un magazin. Altă lălăială. Printre altele, Paul vorbește la celular și pomenește de dobânda de la bancă. Care se pare că nu e fixă. Apoi reproșul: oamenii ăștia nu se uită la televizor? Păi chiar așa, de la televizor ne culegem noi informațiile extrem de importante cum sunt ratele și dobânzile bancare?

Reacția Adrianei când află că Paul s-a îndrăgostit de altă femeie mi s-a părut forțată, dialogurile sunt harcea parcea, cum adică el i-a distrus viața așa, într-o clipă. Care viață? Cea petrecută de care s-a bucurat până atunci sau de viața viitoare despre care nu știa încă absolut nimic. Iar la un moment dat, Adrianei, i se pare că treaba (ceea ce s-a întâmplat) e foarte urâtă pentru că Paul și-a găsit o amantă mai tânără. Doar nu era să-și găseacă una mai bătrână. Și mai urâtă pe deasupra. Era mai grav dacă se îndrăgostea de una mai urâtă și mai babetă, abia atunci o soție se simte umilită. Altfel, de boli nu te poți păzi atât de ușor, mai ales atunci când te prind pe neașteptate și mai ales atunci când te afli într-o stare de predispoziție la boală cum sunt căsniciile în care se instalează rutina. De exemplu. Pentru că îndrăgosteala asta e, o boală. Sau o afecțiune temporară pe timpul căreia te schimbi cu totul. Cum te comporți, cum gândești etc. Te transformi, ești altul. Părerea mea e că îndrăgostiții au nevoie nu numai de înțelegere, ci chiar de mai multă atenție și chiar de îngrijire.

Înjurăturile Adrianei și limbajul vulgar par imitații după fuck-urile americane, nu că românii n-au talent să înjure, (ci au!!) (au prea mult) sau că bucureștenii n-au comportament de mahalagii. Ori bucureștencele de țațe. Nu de aia. Ci din cauza senzației (mele personale) de lipsă de autenticitate. Toate ieșirile Adrianei au părut telefonate, uite așa reacționează nevestele românilor, cred că nimeni nu se aștepta la altceva din partea ei, n-am fost surprins cu nimic. Surprins aș fi fost dacă personajul ar fi fost mai deștept, mai complex, ori dimpotrivă, mai spontan, dacă și-ar fi împușcat soțul pe loc s-au i-ar fi tăiat gâtul, ori i-ar fi aruncat televizorul în cap. Poate chiar să fi tăcut până la capăt, să nu fi dat nicio replică, emoțiile, reacțiile să se citească numai din limbajul corpului, al privirilor... În concluzie, punctul culminant al filmului și al poveștii mi s-a părut fâsâit.

Final (îi spun final cu îngăduință, pentru că e un film neterminat) în coadă de pește (cel puțin așa se vrea în capul scenaristului), dă bine, e modern, spectatorul rămâne cu ochii-n soare, i se sugerează că asta înseamnă arta, să nu știi nici ce, nici de ce, nici cum. Să nu știi și să nu rămâi cu nimic. Pentru că dacă ar fi fost un film bun așa cum scriu cronicile ai fi rămas măcar cu senzația asta, de cinematografic

.

Despre unguroaice

A fost Heritage Day, n-am vrut să merg, cel puțin așa am promis anul trecut, așa am zis, că mă mai duc cand mi-oi vedea ceafa, până la urmă mi-am încălcat promisiunea, am vrut neapărat să se bucure și Jorje cum e la noi cu caruselul națiunilor. Mulți chinezi, bineînțeles, pentru că ne-au invadat de peste tot ca furnicile, mai ales de peste Pacific, mai ales că se înmulțesc și repede. Ca iepurii, așa zice tata, altfel cum ar fi trecut de un miliard, nici nu poți să numeri până la un miliard că te dor fălcile și te încurci ori te-apucă disperarea, e prea de tot. Românii s-au ținut tare cu ansamblul de dansuri „Balada”, aceeași coregrafie și costume de excepție. Fără niciun patriotism local. La peste 30 de grade românii dansau în cojoace, în cizme și cușme de oaie.
- Na, cum e, Jorje? Cum ți se pare?
- Mi se pare ca lumea. Dar și cald.
Pe de altă parte tot românii au vândut aceleași urechi de elefant de anul trecut, de acum doi ani, de acum trei ani și așa mai departe, pe românește nu le-au mai spus langoși, ci scoverzi, de ce să aibe influențe maghiare sau austriece când poate să fie slavone sută la sută. S-au cumpărat în dușmănie pentru că erau mai mari ca orice farfurie pe care am văzut-o vreodată. Langoșii. Adică scoverzile. Cine cumpărau? Chinezii, desigur, italienii nici să n-audă, italenii aveau pasta si pizza. Nu contează că sunt mai mici la statură ( am trecut din nou la chinezi) și cu burțile lipite de spate ca niște titirezi, ei tot mare si mult vor și dacă se poate și ieftin, o șmecherie pe care românii credeau că ei au inventat-o.
Dar nu. În comparație cu scoverzile noastre orezul li se părea scump și puțin.
De la peruani m-am ales cu o banană trasă în ciocolată, iar de la olandezi cu un hering proaspăt cu ceapă. De la Borneo un suc și cam atât.
Multă lume, dar și căldură, multe națiuni (peste 80), multă umblătură, un iarmaroc desăvârșit. Promit că anul viitor nu mă mai duc, mai bine la pescuit, vorba lui I’oan. Mai prinzi un pește și îți pute mâna a pește. Iar dacă ai chef te tragi la umbră și te piși în boscheți.
- Na, cum ți s-a părut, Jorje?
- Ca lumea.
Multă lume, e drept, mai ales chinezi, câtă frunză și iarbă. Săreau de ici colo ca niște pureci. Doar portughezii au lipsit, voiam să mănânc și la ei un peștișor prăjit, dar anul ăsta nu și-au deschis pavilon, au lipsit de pe lista națiunilor. Bine că au fost Insulele Fiji și alte insule de care n-am auzit niciodată.

A doua zi m-a apucat tristețea în somn, am visat că Sulfinei mele i s-a năzărit, trecând pe lângă pavilionul națiunii maghiare, că m-am uitat după niște unguroaice. Că doar nu era să mă uit după unguri. Numai că Sulfinele nu gândesc așa, ci altfel. Am reluat visul de la început și se făcea că eram printre turci și mă uitam la o turcoaică iar Sulfinei i se părea că turcoaica seamăna cu o unguroaică.
- Dar la chinezoaice pot să mă uit?
- Da, mai ales că nu trebuie să faci niciun efort, sunt pretutindeni.
- Dar la indience pot să mă uit?
- Da, poți.
- Dar la Norvegience.
- Și.
- Dar la slovace?
- La slovace nu, că Slovacia e plină de ungurime

.

Pseudo jurnal

Aseară am ascultat Anda Călugăreanu și Dan Spătaru. Aurelian Andreescu, Ileana Sărăroiu și Doina Badea. Și Gil Dobrică. Și mai câțiva soliști de muzică ușoară, populară sau folk de odinioară. Se spune că nu e bine să asculți morții vorbind, cu atât mai mult să-i mai asculți și cântând, dar nu m-am putut abține. Aparțin unor timpuri, unor vremuri ale copilăriei ori adolescenței mele. De care uneori mi-e dor. Chiar foarte des.

Altfel, m-am reîntors pe maidanul de muncă unde mi-am regăsit colegii, cazarma și ce mai e de regăsit pe-aici. Vaselină și uleiuri. Bitum și păduri de pin. Îmi regăsesc și cadența, mă reacomodez la fusul orar din Alberta.
- Cum a fost în concediu?
Unii mă întrabă fără niciun interes. Dar fără „bă”! Bă-ul acela miticist de București (să mă scuze bucureștenii).
- Nu așa răcoare ca pe aici.
Răspuns standard. Am fost întrebat până s-a tocit înțelesul întrebării și n-am mai știut ce să răspund.
- Bine, a fost bine.

Mi-am reluat, totodată, visurile în care zbor. În concediu nu mai rețin ce-am visat, am dormit cam prin multe paturi și asta mă derutează. Atunci când visez. Acum ascult Holograf și mă declar destul de satisfăcut. Și Cargo.

Trebuie să scriu (și voi scrie) un articol despre extraterștri, probabil cât de curând. Am promis cuiva. Ar fi interesant să întâlnesc câțiva (extratereștri) și să-i intervievez. De unde, de ce, când, cum... cam așa. Sau cât. Cât le-a trebuit să călătorească prin univers până la noi. Noi, pământenii. Și dacă s-a meritat. Cu ce experiențe se întorc. Vor reveni?

Sulfina face clătite. Dar nu pentru mine, ci pentru băieții mei. Undeva prin Edmonton pentru că eu sunt la mama dracului, în Long lake.

Și așa, fără nicio legătură, cineva mi-a spus că în biblie găsești toate răspunsurile la întrebările esențiale. De unde am aflat. Că Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și Eva din Paradis, nu cumva să se înfrupte și din pomul vieții cum au făcut cu pomul cunoștiinței binelui și răului (Adam și Eva trebuia să rămână proști, sau mă rog, ignoranți) și să devină nemuritori ca "noi". Care noi? Aici biblia nu mai răspunde la întrebări esențiale. Chiar așa, care noi, sau care voi? Vezi Facerea mai pe la început

.

(la) Revedere

Când eram copil mă supăram des și cam din orice. Mama zicea că aveam nasul subțire. Că eram prea nu știu cum din cale-afară, prea sensibil. Că nu e bine să fie copiii prea sensibili. Că fac hepatită și furunculi. Scoteam buza de jos în afară, îmi încruntam puțin fruntea și dacă nu mă vedea nimeni mă podideau lacrimile pe loc. Dar mai plângeam și în public. Cu nerv. Și sughițuri. Plângeam mai ales când mă bătea tata cu cureaua, cu coada de mătură sau cu cea de la lopată. Plângeam de durere. Sau de frică. Sau de spaimă. Sau când îmi trântea doi pumni în cap și cădeam grămadă sub masă. Și când mă trezeam de sub masă de la loviturile de picioare în burtă. Însă de leșinat n-am leșinat niciodată ca Troancă, fratele meu. Doar bretonul mi se mai răscula ca o măciucă. Așa-mi trebuia pentru că eram rău și neascultător. Obrăznicuț și încăpățânat. Cu nasul subțire. Unde dau părinții crește carnea. Se zice. La mine a crescut.

Pe 23 iunie am fost să-mi iau rămas bun de la tata. Tata zace într-un spital de handicapați din Ciacova, într-un pat de fier, cu o sticlă de apă în brațe. O sticlă cu biberon. Are picioarele amputate, îi lipsesc vârfurile degetelor, îi lipsesc dinții, îi lipsește memoria.
- Ești popa? mă întreabă.
- Nu, tăticu.
- Pe femeia asta o cunosc, mimează cu degetul spre Sulfina.
Altă dată îi spunea fata mea, iar pe mine, cu mult timp înainte de a mă căsători, mă avertizase să nu-mi iau o moldoveancă de nevastă că știa el de ce.
- Bine că te-ai însurat, nu e bine singur.Abia îl aud. La fiecare două săptămâni îl vizitează Troancă. Uneori îl mai vizitează și mama cu toate că părinții mei sunt divorțați de mai bine de 25 de ani. Niciunul nu s-a mai recăsătorit.
Se forțează să vorbească.
- Mi-e teamă, îmi șoptește, deși nu-i e teamă, e doar un fel de-a spune, că într-o zi o să adorm și n-o să mă mai trezesc. Mi-e teamă că asta se va întâmpla foarte curând. Și că n-o să mai văd pe nimeni niciodată.
Apoi, fără niciun motiv, încep să plâng ca în vremurile de altădată. Cu sughițuri. Apoi tata începe să plângă și el, îi șiroiesc lacrimi pe obrazul îmbătrânit și alb, fără sânge. M-a recunoscut. Nu eram Popa. Popa era Troancă.
- Ce fac nepoții?
Eu eram Dorian.
Apoi n-a mai spus nimic, mi-a luat mâinile în mâinile lui și am rămas amândoi așa, cu sughițurile și cu amintirile noastre până a intrat infirmiera.
Tata adoarme până la urmă, iar eu ies în curtea spitalului răvășit

.