Am fost în concediu (1)

Soții Mucu ( a se citi Iucu) sunt nașii de botez al fiului meu cel mic. Al meu și al Sulfinei, pentru că „we share”, cum zice englezul (românul n-are nici o expresie pentru copiii cu doi părinți, doar pentru cei cu unul singur, mama evident. „Copii din flori”, adică. Cu trimitere la polenizare). (Cred). Nașii fiului meu cel mic (dar înalt). Mic doar ca să-l deosebesc de cel mare, altfel e doar un an diferență între copiii mei și nu chiar atât de mic ținând cont că a împlinit și el un sfert de veac. Și nici chiar atât de înalt pentru că nu trece o anumită măsură. Doar prin comparație cu bunicii lui  pare uriaș, dacă ar fi fost să-l moștenim pe tata ar fi trebuit să arătăm ca pigmeii. Mai puțin partea colorată a pielii. Se știe că românii nu sunt negri decât în partea de sud a țării, acolo unde cumanii invadatori s-au amestecat cu ciobanii mioritici. Tot prin sud, după unii (istorici) au existat și niște colonii de etiopieni aduse de Imperiul Roman de Răsărit, am uitat în ce scop. Nu degeaba Țara Românească se numea Vlahia Neagră. Nu că ar avea vreo importanță. Bine că vorbim cu toți aceeași limbă, asta ne face pe toți români. Asta îi face și pe țigani români și nu rromi cum își spun ei sau cum i-au titularizat dicționarele.

Revin la concediu.

Mucu au sosit pe 27 Iunie, ziua mea de naștere, am condus 500 de km până la aeroportul din Edmonton, ceea ce mi-a amintit de un voiaj asemanator cu 14 ani în urmă, când tot pe un 27 iunie mă îndreptam spre aeroportul din Toronto s-o aștept pe mama și am trecut printr-un accident din care mașina a ieșit șifonată (deci ferfeniță). Câțiva ani n-am mai condus de ziua mea cu toate că emoțiile accidentului mi-au trecut după o oră. Poate din superstiție. Poate din superstiția Sulfinei.

- E ceva, degeaba spui tu. Mai bine te păzești!

Așa că mai bine m-am păzit. „Frica păzește stâna” sau „Frica e din Rai” zice o vorbă românească, o vorbă foarte proastă, ca multe alte vorbe proaste pe care le au românii cum e ”capul plecat sabia nu-l taie” și mai sunt, nu mi le amintesc acum pe toate, vorbe care induc un caracter (cel de slugă) (sau cel pesimist, vezi  și Miorița). A, mai știu una „cine muncește câștigă”.  Contrazisă de alta „cine muncește n-are timp să câștige”.

Am ajuns la aeroport cu un Taxi și înapoi acasă cu un timișorean pe care mama l-a agățat în avion. Nu era să tacă aproape nouă ore cât a durat traversarea oceanului.

- Noroc cu domnul Șerban, că m-aș fi plictisit de moarte. Dar unde e mașina voastră?

- Într-un garaj.

Uitasem deja numele localității, oricum n-o mai luam de acolo, urma să fie dusă la cimitir.

- Dar ce s-a defectat la ea?

- S-a spart radiatorul, a crăpat motorul, s-au îndoit ușile, capota, iar botul s-a desprins de restul, acum sunt două bucăți...

- N-am mai auzit de așa o defecțiune în viața mea.

Pe 28 iunie a sosit și nașul de cununie, Sorinache, așa că pe 28 seara am ținut al doilea chef. Al treilea s-a derulat la o cabană pe malul lacului Baptiste care ne-a încăput pe noi toți cu cățelul Calapodeștilor cu tot. N-am băut aproape nimic, m-am ținut treaz pentru micro concertul de chitară clasică pe care voiam să-l susțin pentru invitați (incluzând cățelul Calapodeștilor). Pe care nu l-am mai susținut din cauza emoțiilor, deși cabana a avut o acustică perfectă. Am încercat să recuperez cu băutura la spartul târgului, dar se pare că m-am trezit mult prea târziu.

Pe 1 iulie a fost, desigur, Ziua Canadei. Plimbări prin fața parlamentului cu Sulfina, nașii, cu băieții mei și prietenele lor (fetele altor tați). Fifi, o portugheză oacheșă și Margo, o franțuzoaică albertană. Cu un an în urmă sărbătoream ziua Canadei în România, în compensație pentru toate zilele României pe care, în ultimii 16 ani le-am sărbătorit în Canada. Știu că n-o să se supere România pe mine dintratâta pentru că nici eu nu m-am supărat pe ea din motive mult mai solide, e greu să te superi pe o țară, mai degrabă te superi pe un popor. Mai degrabă te superi pe conducătorii poporului. 
Și încă o vorbă, ce-i drept, nu știu dacă e românească:  fiecare popor își merită conducătorii pe care-i are!

PS
La mine e încă Sf Maria, la mulți ani, Mariilor!

.

Preambul la concediu

Dacă intru pe ușă și stă cineva după ușă și mai și spune ceva, mă speriu și cad pe covor. Dar nu dau din picioare, ci înțepenesc. Dacă am covor.  Dar dacă intru eu pe ușă fără să mă audă Sulfina și pe urmă spun ceva, prin surprindere,  se pișe Sulfina pe ea și strigă atât de tare și atât de ascuțit că-ți perforează  timpanul din urechi și te sperii tu de zece ori mai tare.  Faci un ăăă! din ăla de se sparg candelabrele. Poate că asta înseamnă să îmbătrânești pentru că nu toată lumea acceptă să îmbătrânească. Alții nici nu concep.

Io, bătrân? Așa zic unii, nu te uiți la mine?

 Își bulbucă mușchii sleiți, își sug burțile revărsate peste curea și se prind cu mâna între picioare.

Toată ziua bună ziua mi se scoală!

Ce, nasturele?

Bărbații care nu concep că îmbătrânesc ajung libidinoși, încep să se uite după femeiuști mai tinere ca fetelele lor și le curg scuipații pe la colțurile gurii. Iar femeilele își întind pielea de pe față până devin străvezii ca fantomelele  (pielea oricum le rămâne mototolită pe sub gât unde nu se vede dacă nu te uiți), după care se vopsesc mai ceva ca mumiile egiptiene. Pe urmă te apostrofează:

Ce ani, ai atâția cât simți tu că ai.

E adevărat, ai atâția ani câți poți să cari, numai că e bine să te mai uiți și în oglindă. Și nu văd ce e așa rău să îmbătrânești, că doar nu te pui contra naturii
.

Jumătate de secol

Cam atât am împlinit cu niște șanse și ceva noroc în viață. De-aceea, cine ajunge la vârsta asta și se plânge e nerecunoscător. Din statistici, mult mai mulți oameni  au murit înainte de a ajunge la 50 de ani decât cei care au reușit să le treacă pragul. Se spune că în paleoliticul târziu a existat o revoluție în evoluția speciei umane în ceea ce privește longevitatea și  omul a ajuns la o medie fabuloasă a vârstei de 33 de ani. În neolitic media avea să coboare la 20 și să revină la 31 de ani abia la începutul secolului 20. Acum, deci în ziua de azi, media speranței de viață a crescut  la 67+ și din ce în ce mai multă lume ajunge la o sută de ani chiar dacă o sută de ani nu înseamnă ascendență. Ascendența e până la 50 fix după care te prăvălești înspre o sută, pe urmele bunicii mele.

Cel mai longeviv individ confirmat a fost o femeie, franțuzoaica Jeanne Calment, care a trăit 122 de ani. Desigur că prin biblie se perindă tot felul de nume cu vârste matusalemice, pe atunci oierii își măsurau vârsta în sezoane, de câte ori schimbau pășunea își mai adăugau un an, iar dacă aveau chef își adăugau și doi, că așa aveau ei chef.

Vlad Țepeș n-a trăit 50 de ani. Eminescu n-a trăit 50 de ani. Nicolae Bălcescu n-a trăit 50 de ani. Nici Dimitrie Cantemir. Nici avram Iancu. Nici mulți alții. Nici măcar prințesa Diana.

Elvis Presley a murit la 42 de ani. Jimi Hendrix la 27, Bob Marley la 36. Alexandru Macedon la 32.

Eu încă trăiesc și pentru că nu mi se pare puțin, le urez la toți cei care n-au împlinit încă 50 de ani să-i împlinească!

La mulți ani!

John Carter of Mars

Am văzut John Carter.  Genul de film care mă bine dispune în ultimul hal, mă calmează, mă face să uit de cotidian și să evadez din campusul ăsta nenorocit de care m-am săturat ca de mere pădurețe. L-am notat cu nouă. După ce am ajuns la finalul filmului l-am mai răsfoit pe ici pe colo și dacă n-ar fi fost ora înaintată îl reluam de la cap la coadă. O să-l reiau oricum. Atmosferă puternică de basm. L-am piratat, desigur, dar îl voi cumpăra pe CD cu prima ocazie. Pentru mine a devenit deja un clasic.

Probabil am rămas la mentalitatea din școala generală. O să mi se spună oricum. E posibil să nu mă fi maturizat.  N-am decât 50 de ani (dacă o fi corect gramatical, am auzit că nu). Expresie pe care am auzit-o la telefon într-o duminică dimineața, chiar ieri, adică. În timp ce vorbeam cu un cal de Caraș-Severin care se crede murg. Să-i intre bine în cap, faptul că m-am mutat in nord america nu mă face mustang.

Următorul film pe care-l aștept cu emoție să-l piratez e Prometheus. Cu toate că e altă mâncare de pește

.

Despre fericire

M-am gândit la ceea ce mă face fericit. Și am ajuns cu socoteala că mult mai multe lucruri decât cele care mă fac nefericit. Concluzia pare destul de transparentă.

Țânțarii sigur mă fac nefericit. Și furnicile. Unii îți bâzâie în urechi și te mușcă de unde apucă iar ceilalți îți invadează baia sau se urcă pe tine dacă încerci să te întinzi pe iarbă. Așa că mă țin departe.

Sunt fericit că am scăpat de muștele și șobolanii din România. De câinii vagabonzi și gloabele țigănești. Și de viespile din Windsor. Și de skunkșii din Windsor.

Sunt nefericit că în Edmonton iarna durează 7 luni din an.

Dar sunt fericit că am scăpat de căldurile umede din același Windsor de care nu te puteai ascunde decât în pivniță cu aer condiționat 24 din 24 de ore sau de iernile blânde dar umede care ți se infiltrau în oase și articulații. Sunt fericit că am scăpat de verile din România când mi se încingeau pereții de beton ai apartamentului și transpiram în timp ce dormeam. Dacă dormeam. De asfaltul care ți se topea sub picioare, de praful, noroaiele și căcații în care călcai mergând pe stradă.

Sunt nefericit că nu mă pot vedea decât extrem de rar cu anumiți prieteni și  parte din familie,  mă chinuie dorul de ceea ce am lăsat și îndrăgit, totuși, în România.

Sunt fericit că am scăpat de țigănia de acolo. De șmecheri, de maneliști și de politiceni cretini și hoți îmbogățiți peste noapte. De președinți căzuți în cap, polițiști duși cu pluta, vânzătoare obraznice și medici hrăpăreți.

Sunt nefericit că nu-i pot ajuta pe toți cei care îmi sunt aproape. Pe cei mai săraci ca mine, mai puțin norocoși  în viață, mai neajutorați decât am fost eu, pe cei mult mai nefericiți ca mine.  

Sunt fericit că sunt alături de soția mea și de copiii mei. De o parte din prieteni. Și de câțiva cunoscuți.

Sunt fericit că mă iubesc cei care mă iubesc


.

Bilanț 2011

Introducere:

au mai rămas urme de zăpadă dealungul șoselei 63 și prin pădurile din împrejurimi. Oare azi vor fi 25 C și sper că ultimele petece de zăpadă vor fi risipite. Lungi mai sunt iernile (dar nu zic Doamne că nu e vina lui Doamne). Lacurile sunt încă înghețate de la un capăt la altul. La 25 C poți face plajă pe malul unui lac înghețat bocnă.

Cuprins:

tot am vrut eu să-mi fac un bilanț pe anul trecut și am tot amînat momentul, nu știu oare de ce, pentru că n-a fost un an rău. Oare putea fi de zece ori mai rău și n-a fost nici măcar de două ori mai rău. A fost dimpotrivă, un an bun. Putea fi oare și mai bun, totuși eu sunt mulțumit așa cum a fost, mi-e frică de superlative, un an prea bun poate să te întoarcă cu roțile-n sus. Oarecum

Iată  că e primul bilanț pe care-l fac oare de unde să-l iau, oare de unde să-l apuc?

Material (sau financiar) nu mă pot plînge, pentru că n-a fost ținta mea să mă îmbogățesc într-un an, n-am cheltuit mai mult decât am cîștigat, ceea ce o trec la pozitiv. Din surplusuri am mai ajutat încoace și-n colo, oare nu sufficient, dar când e sufficient? Oare de ce-am scris cu doi de f? Desigur, meritul e al Sulfinei mele, că dacă ar fi vrut ea am fi cheltuit mult peste buget. Femeile pot întotdeauna să facă astfel de eforturi. Au acest talent cu care, de altfel, se nasc. Bărbații nu, bărbații se nasc cu talentul… nici nu sunt sigur dacă bărbații se nasc cu vreunul. Sau dacă se nasc și nu cumva simulează. Mai degrabă se căpătuiesc mai târziu. Dar, așa-i zice. Tata s-a căpătuit, de exemplu, cu darul beției. Umblă ursitoarele de le sfârâie călcâiele din casă-n casă pe unde se nasc băieți și hop cu darurile lor pe care băieții le vor folosi la maturitate. Mie mi-au dat-o pe Sulfina, tot de căpătuială, cine știe cât de jalnic arătam, plin de sânge și speriat de bombe ori oare ursitoarea mea a fost într-o pasă bună, altfel nu-mi explic atâta noroc pe capul meu. Na, gata cu laudele.

Concediul a fost unul reușit în Europa, Franța-Suedia-Romania-Spania. În Suedia și Spania nu mai fusesem niciodată, n-am luat pietre-n gură, nici Sulfina că urăște pietrele de ținut în gură,  nici nu înțeleg de unde vine obiceiul ăsta. Că de la ursitoare nu. Așa că în Suedia ne-am acomodat pe loc pentru că duce mult a Canada, chiar am crezut că am plecat din Canada și am ajuns tot în Canada, ceea ce nu m-ar mira la cât de mare e Canada, iar eu sunt cetățeanul ei.  Iar nu m-am putut abține. De Spania ne-am despărțit mai greu cu promisiunea că ne întoarcem neapărat. În legătură cu România n-am promis nimic, pentru că oricum oare ne întoarcem din când în când tot mai rar să ne vedem din prieteni dragi și neamurile de sânge. La Familia.

Cel mai prost am stat cu condusul mașinii. Mă refer la bilanț. M-au prins polițaii de pe-aici și m-au amendat de câte ori au avut ei chef, că eu chef știu că n-am avut niciodată. Ba un Sherif afurisit m-a amendat de două ori. Numai ce-am deschis gura și mi-am exprimat accentul că m-a și altoit. A zis:

- Aa (a-ul era un fel de aha, ești emigrant), pe lângă faptul că ai depășit viteza legală ai mai depășit și pe linie continuă…

- De unde linie continuă, domnule ofițer, că nu există linie continuă în apropiere, e toată punctată cât vezi cu ochii.

- Dacă nu-ți convine te prezinți la proces și-i spui judecătorului păsul.

Normal, numai că mă prezint din timpul meu și pe banii mei. Păsul ăsta ar trebui să fie și al ofițerului. Aici stă nedreptatea, ca să-ți arăți nevinovăția trebuie să cheltui bani, timp și nervi. Pentru că iată ce și cum s-au petrecut lucrurile. Eram singur pe șosea, mergeam regulamentar cu doar 5 km peste viteza legală, când un alt polițai undercover m-a depășit. Și nefiind altă mașină de care să se lege, s-a legat de a mea. Mi-a intrat în față la milimetru, am pus frână, dute-n plata Domnului i-am spus (ba l-am înjurat de mamă), cretinule, nu m-a auzit el dar și eu m-am descărcat. Însă cretinul nu s-a lăsat. A încetinit sub limita legală, 95/oră pe urmă 90 pe urmă 85. Doar doar mă scoate din pepeni. Pe la 80/oră m-a scos din pepeni și am hotărât să-l depășesc. Mai ales când  Jorje de lîngă mine a remarcat că șoferul SUV-ului negru cu ferestre fumurii, un Lincoln cu aspect mafiot, vorbește la celular.

- Ăștia care vorbesc la telefon când conduc sunt periculoși, hai să-l depășim!  Plus că a început să se miște ca o mârțoagă.

Numai că SUV-ul nu s-a lăsat depășit. Mi-o cocea iar eu nu știam. Mai plusez eu, mai plusează el. Mai încetinesc eu, mai încetinește el. Ca-n piață, cu diferența că eram pe șosea. Iar ce văzuse Jorje nu era celular (de, geamuri fumurii), ci era un pistol de măsurat viteza, șoferul din SUV aștepta ca eu să mă nervez de manevrele lui nervante și să accelerez. Ceea ce am și făcut pentru că apăruse o altă mașină de tip TIR pe sensul contrar unde mă aflam eu în depășire. Așa că forțat de împrejurări am călcat accelerația și am depășit mașina undercover a poliției. Cred că i-am făcut și cu mâna un fel de tai-tai. Sau cu degetul…  Pe urmă lucrurile au decurs ca la carte. A apărut Sheriful cu sirena lui, am tras pe dreapta, m-a chestionat, m-a amendat etc. Mai aveam și alte amenzi colectate cu ceva timp înainte, deci nu mi-a căzut tocmai bine.

Am apelat la un avocat. Cu toate că eram atât de nervos că voiam să mă apăr singur ocazie cu care să-i spun Sherifului tot ce am pe suflet și judecătorului la fel.

- Porcilor, asta voiam să le spun, dar asta nu puteam.

Dar un lucru pot să le spun acum chiar în scris. Analfabeților. Iată o scrisoare de înștiințare pe care am primit-o de la procuratură.

Noiembrie 25, 2011

Numele meu,

Adresa mea

Judecătorie: Decembrie 01, 2011

Prin nota de față vă informăm că înfățișarea dumneavoastră în fața judecătorului va fi amânată datorită faptului că ofițerul de poliție nu s-a putut prezenta pe data de 02 Decembrie, 2011, data procesului. (Înțeleg că pe data de 25 Noiembrie se știa deja în unele cercuri că ofițerul nu s-a prezentat la procesul care încă nici nu avusese loc).

Vă rugăm să faceți tot posibilul să fiți prezent ori să aveți pe cineva care să se prezinte în numele dumneavoastră (unde și când?? Și ce-i cu data aia de 1 decembrie de la început, poate știu că sunt român și mi-au amintit că urmează ziua României??).

Pentru orice alte probleme, contactați-ne la oficiu.

Melina Cham

Procuror al Coroanei Regale

Pe plic, ștampila îmi spune că înștiințarea a fost trimisă pe data de 30 Noiembrie. Te cred, e nevoie de 5 zile să pui un plic la poștă. La mine a ajuns abia pe 4 Decembrie. Între timp eu fusesem deja la proces, proces ținut pe 2 Decembrie (noroc cu avocatul care m-a sunat), proces la care Sheriful n-a apărut cu o săptămână în avans (știu că nu e de înțeles). Primele emoții le-am avut când sala judecătoriei a fost deschisă și după ce ne-am ridicat toți în picioare să-l salutăm pe onoratul judecător, s-a făcut apelul cu păcătoșii prezenți în sală, iar avocatul meu încă nu ajunsese. Când m-au strigat pe nume am cerut permisiunea să menționez absența reprezentantului meu legal.

- Și cine e avocatul tău? m-a întrebat Onoratul Judecător.

- Nu știu, Înălțimea Voastră, am șoptit, realizând că într-adevăr, nu-i știam numele avocatului. Eu apelasem la un birou special care se ocupa cu amenzi rutiere, am plătit în avans și nici n-am cerut numele reprezentantului, nici nu mi s-a spus.

- Cum, dumneata nu știi cine te reprezintă? Cu un ă lungit așa încât toți cei prezenți în sală au izbucnit în râs.

- Nu prea.

- Foarte interesant. Stai jos, vine sau nu vine, procesul va avea loc.

Încă nu aflasem că ofițerul care mă amendase lipsise deja pe data respectivă, înștiințarea aveam s-o primesc peste 2 zile.

Mi-am făcut la repezeală un plan strategic în cazul în care trebuia să mă apăr de unul singur. Iar în gândul meu l-am făcut și pe avocat troacă de porci.

Pe lângă perdaful pe care voiam să-l trag, mizam pe greșeala de ortografie a ofițerului. Pe una din amenzi, scrisese Shrrif în loc de Sherif. Am hotărât să susțin că ofițerul era în stare avansată de ebrietate când m-a oprit, că puțea a whisky ieftin și n-a știut să scrie funcția pe care o avea. Il adusesem și pe Jorje cu mine, ca martor, am fi fost  doi contra unul.

Până la urmă avocatul și-a făcut apariția cu un costum și-un pardesiu mototolite rău, oare pe unde se tăvălise cu cine, iar în prima pauză a tot șușotit cu procurorul până au ajuns la un consens. Adică procurorul, un tip gângăvit, renunța la caz pe motiv că ofițerul era absent și oricum n-ar fi putut depune mărturie. Așa am scăpat de amendă și mai ales de 6 puncte penalizare (că mai aveam 6 și la 14 ți se suspendă temporar permisul de conducere). I-am mulțumit frumos avocatului și i-am cerut scuze în gând că-l făcusem albie de porci (de fapt îl înjurasem și pe el de mamă, tipic românesc).

Încheiere:

am lucrat tot anul în același loc de muncă ceea ce nu mi s-a mai întâplat din 2003. Aici nu sunt sigur dacă e de bine sau oare de rău. În momentul în care scriu acest bilanț sunt tot acolo, acolo însemnând Long Lake Project, undeva prin nordul Albertei

.

Despre bine

Cred că atunci când fugea tata după mine să mă altoiască și nu reușea să mă prindă mă simțeam cel mai bine. Mă podidea o fericire molipsitoare, lumea mă întreba.

- Ce-i cu tine, copile, că ești atât de fericit, când te văd parcă-mi râde inima.

Dar nu chiar toată lumea.

- M-a alergat tata cu lopata și i-am făcut o fentă. Nu m-a nimerit. Nici nu m-a ajuns.

I-am spus profesoarei mele de limba română, o femeie mioapă, cu niște ochelari cât farfuriile, care a făcut o mutră uluită.

- Și asta te face fericit?

- Mă face foarte voios, tovarășa profesoară.

Se vedea pe fața mea, în ochii mei, în tot corpul meu tânăr și încă fragil, dar plesnind de viață pe la toate încheieturile.

-  Copilul ăsta e un exaltat, i-a spus profesoara de limba română celei de biologie. Profesoarei de biologie îi dăduseră tuleii. Mai ales cei din bărbie de unde i se ițea un smoc de păr care o urâțea și-o făcea să semene cu un personaj de desen animat. Poate mi-l amintesc mai târziu. Copilul ăsta e exaltat și într-o ureche!

Profesoara de biologie tocmai atunci se piscălea sub nas după  unul din firele de păr pe care l-a și smuls cu un țipăt de durere. Poate și ceva triumf. Profesoara de limba română s-a speriat și a scăpat catalogul de sub braț. Profesoara de biologie s-a speriat și ea de catalogul care i-a căzut peste picioare, s-a dezechilibrat și a căzut rupându-și o mână. Următoarele trei luni a venit la școală cu mâna in ghips cu care mai și bătea din când în când în catedră, amenințător, până i-a crăpat ghipsul.

O altă profesoară a mea, cea de matematică, era o slăbănoagă numai oase și piele. Arăta ca o șopârlă, ca un gușter, sau mai degrabă ca o vrăjitoare. Suferea de tot felul de afecțiuni și disfuncționalități de care nu auzisem niciodată pentru că se plângea la clasă, de boli și tulburări cu niște nume de ți se stâlcea limba încercând să le pronunți. N-am văzut-o râzând sau zâmbind niciodată. Poate de aici i se și trăgeau problemele de sănătate și nu invers.

- Bine e atunci când ignori realitatea, mi-a zis tata într-o după-amiază, pe nepusă masă. Când îți imaginezi o lume și trăiești în lumea pe care ți-ai construit-o.

- Aa, m-am dumirit eu, transfigurat.

Tata mi-a repezit repede un picior in cur și-o palmă după ceafă.

- Nu aia, bă. Nu aia plină de bomboane și joacă pe maidan!

Dar care alta, îmi venea să-l întreb.

Starea tatei de bine se măsura in ml de țuică. În câți pumni reușea să ne tragă în cap mie și fraților mei, ori mamei și câte picioare în cur. Bine era atunci când avea bani să cumpere de băut sau când se întâlnea cu un amic care să-i ofere o simplă sau o dublă. Bine era atunci când se pișa pe el de beat ce era, iar dimineața trebuia să-i scoatem noi dormeza afară la uscat și aerisit. Pentru că noi eram siliți să trăiam în realitatea lui, iar el într-o lume imaginară și o confuzie generală.

Totuși, îmi amintesc de copilărie și adolescență cu infinite emoții.  În care intru, din când în când,  cu sapa și grebla, smulgând și îndepartând buruienile. Asta din perspectiva aventurii  maturizării (în plină desfășurare).

- Bine, i-aș răspunde tatei acum, e atunci când reușești  să fii în preajma celor la care ții și a celor pe care-i iubești.  De care te bucuri și pe care, la rândul tău, îi faci să se bucure că le ești aproape

. 

Happy Valentine Day

Titlul l-am pus special pentru Sulfina.

Altfel,  am tot vrut să-mi fac bilanțul pe anul trecut și tot nu l-am făcut. Până la urmă am să-l scriu simplificat la esențe. Cam așa gândesc. Mă uit în oglindă să văd dacă nu-mi ies scântei din cap. Nu-mi ies. Când eram mic și-mi scoteam puloverul îmi ieșeau. Pe atunci aveam păr. Am și acum dar nu pe cap, ci pe restul corpului. Și nici nu mai sunt mic. Când mă dezbrac în pielea goală am senzația că acuș îmi iau zborul, mai ales dacă e frig prin casă și părul mi se zbârlește. Ca să nu spun răscoală că cine știe ce se înțelege. Totuși, în casă e cald.  

Azi, la radio, se dezbătea viitorul roboților. Mai ales cei cu înfățișare umană. Dacă vor fi (și vor fi) roboți de care să te poți îndrăgosti, să faci sex etc. Să-ți facă menajul, să-ți fie prieten, să împarți cu el aceleași pasiuni. În altă ordine de idei să nu mai ai nevoie de un partener uman. Mie mi se pare o idee formidabilă, cred că mă desființează Sulfina când citește ce-am scris. Sulfina citește tot, citește și ce nu scriu, printre rânduri, pe dedesubt, pe deasupra... Cred că majoritatea ar prefera un astfel de partener. Și uite cum s-ar rezolva problema suprapopulării.

Pe de altă parte robotul nici nu te-ar înșela, că doar îl programezi să nu te înșele. Adio divorțuri. Performant din toate punctele de vedere. Mâncare nu, băutură nu, doar energie solară. Poate-l poți trimite să și muncească în locul tău. Poate exagerez deja. Poate dacă devin atât de perfecți nici n-ar mai fi nevoie de oameni. Eu l-aș programa să-mi cânte toată ziua și să-mi facă masaj în talpe. Restul nu spun. Oricum Sulfina o să afle tot ce n-am vrut să spun.

.

Limba română

Ceea ce nu-mi place la români e felul în care vorbesc. Cu hai mă, cu hai bă, pe lângă faptul că par agramați de cum deschid gura. Am urmărit și eu protestele anti prezidențiale de la televizor (numai pe cele din București), însă mare lucru n-am înțeles, iar sloganele m-au dat gata. Dacă nu poate românul să pună un slogan în rimă, mai bine renunță la el. Musai trebuie să aibe rimă că de, tot românul e poet. O fi tot românul poet, dar unul incult și ignorant. Excepțiile sunt tot mai puține. E percepția pe care o am ca spectator. Înainte la modă era limbajul de lemn, acum e cel maidanez și cel înjurios.

Nu mi-e rușine că sunt român, mi-e rușine de cum se vorbește în limba română. Am ascultat câțiva parlamentari invitați la televiziune (antena 3) făcând dezacorduri și alte greșeli elementare de limbă. Cei ce ne reprezintă în guvern sau în parlament, ori prin alte instituții ale statului, ar trebui să treacă mai întâi un examen de limba română. Nu le cer să fie oratori, nici măcar să aibe elocvență, dar să nu fie bâlbâiți, îngălați și agramați.

Na, m-am răcorit

.

Nu este totul pierdut

De care

cred că m-am molipsit cu leapșa asta de la George Geacăr, de care a luat-o de la unul Horia plus Gârbea de care aud prima oară și de care s-a ploconit cu ea de la Lucia Verona de care nu știu dacă-mi place pentru că are o prietenă Ștefania Coșovei și am avut împreună niște discuții destul de aprige în trecut. De care nu vreau să-mi amintesc.

Leapșa

fiind despre starea naținii (cam  dezastroasă) moral, dar și social și sumbră din punct de vedere economic în stare să îndreptățească optimismul unor fapte sau chiar evenimente pozitive. Pe care le voi semnala fără nici un scop. Cică. Răsfoiesc câteva ziare să mă pun la punct cu unele evenimente și aflu că două clanuri țigănești s-au măciucat, a ieșit cu morți și răniți. Dacă ar continua așa n-ar fi rău, adică nu e totul pierdut,  aflu că toți combatanții se aflau sub influența alcoolului de parcă asta e o scuză (desigur că nu) însă din știre așa reiese pentru că așa se scriu ziarele la noi. Încă.

Aseară, la petrecerea de revelion, m-am luat puțin de DJ pentru că începuse să pună manele la cererea unora, cu dedicații. Și se cânta cam așa: „noi țiganii, noi țiganii...”  Care noi, țiganii, l-am întrebat cu un calm mocnit pe responsabilul cu muzica.

Păi nu e și țiganii oameni?

Răspunsul nu putea fi decât unul.

E și ei, oameni. Dar pe bilet scrie revelion românesc nu țigănesc.

Dar nu e și țigani români?

E.

Na?

Da.

Un lucru pe care l-am înțeles până la urmă e că țiganul din România se consideră român și reprezentant al națiunii române, partea pozitivă să zicem, ci nu țigan, cu toate că nu-și însușește nici folclorul românesc, nici tradițiile și nici obiceiurile. Legea o încalcă de câte ori i se ivește ocazia, respectul pentru societate e minim sau inexistent, iar atunci când e vorba de a reprezenta România peste hotare țiganul e de-a dreptul catastrofal. Limba română o vorbește stâlcit adăugându-i cuvinte ce țin de lexicul propriu. Ba țiganii au reușit performanța să îmbogățească vocabularul românesc (optimismul îndreptățit). Mișto, cașto, cafteală, benga, gagică etc (adică manglit, mardit, mucles, muie și câte-or mai fi). Și să ne dezvolte zestrea muzicală, iată cum ajungem din nou la manele. La care fac alergie, sper ca asta să nu-mi pună eticheta de rasist, mai ales că n-am nimic nici cu salam, mici cu minune, nici cu guță sau arabu. Ori vijelie. Nici nu-i ascult decât în rarele mele vizite prin România și muzica răzbate la maxim fie prin fereastra vreunei vile cu colonașe, fie din vreo mașină „bengoasă”.

Aș da leapsa mai departe unui țigan român cu blog, dar nu știu nici unul. Așa că i-o pasez lui Filonous.

Așa că, optimist cum sunt, urez tuturor românilor și țiganilor de etnie română la mulți ani! Un 2012 plin de împliniri!

.