Despre Sulfine

Am auzit eu despre cocoșii din vechime că se suiau pe casă și cântau cucurigu! Cei de la bunicii mei cântau i-i-i-ii, dar ceva mai ragușit decat mine acum. Și se suiau doar pe gard sau pe câte un butuc și răgușeau până nădușeau ori trezeau toată gospodăria. Restul animalelor îi urau și le purtau gânduri de petrecanie. A ținut și tata, dar nu cocoși, ci găini ouătoare. Cocoșul era unul singur și mult prea destul, că ce făcea cu găinile era jale mare. Le alerga prin curtea noastră până le obosea bine, pe urmă sărea pe ele și le smulgea toate penele din cap. Un cocoș foarte rău, îl mai alergam și eu cu joarda să lase găinile în pace. Că unele oricum nu mai aveau pene pe cap și nici pe gât, nu înțeleg de ce insista cocoșul atâta.
- Mamă, uite ce face cocoșul nostru cu găinile noastre. Și îi povesteam mamei cu lux de amănunte, revoltat în ultimul hal pe cocoș
- Asta e soarta găinilor, mi-a spus mama, o să înțelegi tu când mai crești.
Așa că eu am mai crescut și, într-o zi, tata a cumpărat iepuri. Le-a făcut cuști speciale de iepuri și mă trimitea pe mine și pe Troancă să le rupem iarbă, toată ziua bună ziua. Mâncau iepurii la iarba cu tonele. Până se spărgeau. Și ce era mai rău e că mâncau zilnic. Dar ce faceau iepurii cu iepuroaicele lor, nici nu vreau să povestesc. Că mi se lipeau ochii de cuștile lor și nu mă mai dam plecat. Vai de capul iepuroaicelor, mă cuprindea o milă nesfârșită de ele. De ele și de găini. Tocmai atunci mi-am amintit ce spusese mama și am început să mă gândesc cu capul meu. Asta e soarta iepuroaicelor. Adică ce, te pui cu soarta?
Și am văzut eu care era și soarta oilor sau a caprelor sau a altora. Îmi mai scădea din milă pe seamă ce ajungeam mai înțelegător
Că pe urmă am crescut de tot și m-am însurat și eu cu Sulfina mea. Era și timpul. Și din nou mi-am adus aminte de ce-mi spusese mama. Mult mai meditativ. Și m-am gândit. Asta e soarta Sulfinelor.