duminică, 8 februarie 2009

7 lucruri întâmplătoare dar adevărate



amestecate printre 7 lucruri false despre mine


1.

E clar că nu-mi plac lepșele cu prea multe puncte sau întrebări, îmi dau prea mult de gândit și mi se revoltă neuronii, iar la mine neuronii sunt bezmetici și nenumărați, mai degrabă. Dar limitați. Fac o excepție pentru Oana, că ea mi-a pasat leapșa, sper că am reținut corect numele. Dar, Oana, îmi rămâi datoare, fiindcă și excepțiile sunt nenumărate, tot mai degrabă.


2.

Altcândva (asta ar putea fi falsă) dansam eu lambada pe un ring (ceea ce e real) lambada fiind la modă pe vremea când a apărut și mă exchibiționam eu șerpește. Cand colo, mi-au crăpat pantalonii undeva important.

- Se vede tare? Am întrebat-o pe Sulfina, îngrijorat, fiindcă am simțit o răcoare bruscă în spatele meu.

- Nu se vede dacă îți iei haina pe tine

Așa că toata seara aia, încontinuare, am dansat cu haina pe mine, spre mirarea lumii din jurul meu, căreia i-am spus cu nerușinare că sunt răcit cobză și din cauza asta nu mă pot apleca decât cu haina pe mine. Plus lambada. Așa se pare că n-a înțeles nimeni ce-am vrut să spun și m-au declarat ciudat cu toate că nu eram deloc. Mai degrabă supărăcios din cauza crăpăturii. După lambada m-am întors la masă și am mâncat toate sarmalele din castronul comun ca să-i las flămânzi pe comeseni. Puteam să mă sparg de atâtea sarmale. Sau aș fi putut.


3.

O altă leapșă pe care am primit-o, în ultima vreme, a fost de la white noise, unde nu de nenumăratele întrebări m-am speriat, ci de dificultatea lor pentru că se referea la cărți, însă nu la cărțile mele preferate. Odată, am făcut cadou două cărți, jokerii, fiind în plus. Era întrebarea a doua din leapșă. Dar dacă e vorba de literatură e dificil. La prima întrebare aș fi putut răspunde că cea mai bună carte de literatură pe care am citit-o ar fi manualul de clasa a noua, de unde am și aflat de biblia lui Coresi și de prima scrisoare în limba română. Dar atât. Plus portretul lui Ștefan cel Mare de Grigore Ureche, un letopiseț. Începea așa: ” Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mâniosu şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat”, însă prima scrisoare în limba română începea cu ”I pak dau știre...” Pe Ștefan l-au canonizat, până la urmă, ca sfânt, pentru că era ”de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat”, mai degrabă. Eu așa cred.


4.

Despre mine s-au spus oricum prea multe minciuni până acum, una în plus nu mai contează, poate nici nu iese la numărat. Ce e sigur e că, anul ăsta, curând adică, voi trece prin Suceava și Botoșani. Sulfina mea are mai mulți unchi acolo. Unul se ocupă de un heleșteu, iar unul de mașina salvării, dacă nu cumva s-au pensionat între timp. Dacă s-au pensionat nu-i nimic, ne-au mai rămas verișorii și mătușile nenumărate. Pentru mine doar prin alianță, deși o alianță destul de veche și trainică, mai degrabă. A mai rămas și casa memorială ”Nicolae Iorga”, pe care am vizitat-o ultima oară pentru ca Iorga a fost asasinat de legionari. Iorga, la rândul lui, a stat la originea asasinării Căpitanului, unde nu-mi bag nasul dacă nu-mi fierbe oala. Însă România a fost ciopârțită sub nasul lui Carol al II-lea care asculta de Iorga și Elena Lupescu aproape cuvânt cu cuvânt, nu degeaba s-a supărat mareșalul Antonescu. Chiar și eu m-am supărat când am aflat și am învățat, pe urmă, cântecul meu favorit. M-a și întrebat cineva, într-o zi

- Ești legionar?

- Nu, cum să fiu legionar când legionarii au murit înainte să mă nasc eu. Pe deasupra, nu-mi plac asasinările de nici un fel

- Atunci de ce-ți place ”Sfântă tinerețe legionară”?

- Păi eu de unde vrei să știu? Și cântecele de înmormântare îmi plac, asta nu înseamnă că-mi plac și morții


5.

Azi, la biserică, am avut o predică pe cinste. Sărumâna, Părinte! Cu toate că tema a fost despre smerenie, am reținut: durerile și problemele fizice de orice fel, sunt o manifestare a dezordinii interioare.


6.

Nu mă pricep să țin jurnale. Trag cu ochiul pe la alții și tot nu se lipesc de mine. Aș vrea eu. N-am habar de reflecții filologige sau filozofice sau să-mi etalez cultura și erudiția. Bruma de erudiție, tehnică mai degrabă. Unii vorbesc despre femei, am văzut eu la unii ăștia, cu lux de amănunte de ți se ridică parul măciucă. Așa iese fără diacritice, de fapt e părul. Cum să scriu eu despre mine și Sulfina, că m-ar omorî, astea sunt secrete din casă.

- Mai bine scrie un best seller, lasă secretele

- Păi de când mă strofoc eu să scriu un best seller, dar nu se poate așa, fără experiență și cu secrete din casă, pe deasupra

- Scrie din imaginație!

- Din imaginația cui? A lui Delaskela? Tu crezi că Delaskela, de exemplu, a scris din imaginație? Eu cred că din experiență, dimpotrivă. Eu cred că le-a călărit pe toate cucoanele pe care le-a declarat în Abisex și cred că i-au mai și rămas pentru cartea următoare.

- Și ce dacă, uită-te în jurnalele lui că tot de singurătate se plânge. Nu cred c-ai vrea să fii în locul lui...

- Ai dreptate, nici eu nu cred


7.

Treaba asta cu nu cred mi se întâmplă mult mai des. Când eram mic, tata avea o lopata. Iar coada de lopată avea un nod dar nu de lopată, ci de lemn, cum au lemnele. Ei, din cauza nodului ăsta, s-a rupt coada de la lopată. Într-o bună zi. Tata a zis că eu am rupt-o, ca să nu mă mai pună la muncă, deși lopata era mai mare decât mine.

- Nu, cum s-o rup eu, mai repede mă rupe ea pe mine

- Aici ai dreptate, a zis tata, și din coada ruptă a și improvizat o măcică adevărată cu care mi-a rupt spatele una două

Toată viața am urât lopețile după întâplarea asta, mai ales cozile lor. Până într-o altă zi când m-am întâlnit cu Troancă la el acasă și am început să ne amintim duioșii din copilărie.

- Mai ții minte când te-a mușcat câinele lui Bastard, de cur?

- Cum să nu, că doar păstrez cicatricea. Dar tu mai ții minte când te-a bătut tata cu coada de la lopată?

- Nu

- Cum nu, că după ce ți-a rupt spinarea s-a rupt și coada de capul tău, tare căpos mai erai

- Nu cred

- Ba erai!

- Nu cred povestea cu lopata, la asta mă refer

Și sunt convins, dacă nu crezi un lucru că s-a întâmplat, acel lucru nici nu s-a întâmplat. Vreodată.


Leapșa merge la Ecaterina


5 comentarii:

Delaskela spunea...

mereu numai eu sunt personaju negativ, nu e drept

eugenia spunea...

si eu am o cicatrice de cand m-a muscat un caine de-acolo.
sunt rusinoasa, nu-ti zic de unde.
da' ti-arat
daca vrei

Viorel spunea...

Dacă pe Bastard îl mai cheamă şi Mircea era cam creţ şi avea o soră frumoasă, este posibil să-l fi cunoscut pe vremuri. În satul meu din Gorj era o familie Bastard care avea o ramură "emigrată" la Timişoara. Cîinele era musai tot oltean, dar nu l-am cunoscut...

DoDu spunea...

Delaskela,
nuuu, nu esti negativ, dar esti personaj. Tu esti cel cu succes la doamne, esti pozitiv si intruchipat. Eu nici barba nu-mi las, ca-mi creste stramb si alambicat.

Mersi, eugenia, ca vrei sa-mi arati, cred ca deseara mananc posmagi. Sper, totusi, ca nu te-a muscat cainele de cicatrice, ca eu asa am inteles.

Viorele, eu cred ca despre ramura aia e vorba. Si cred ca daca mai dau multe amanunte despre mine, pana la urma aflam ca suntem si neamuri.

eugenia spunea...

"de-acolo"
e bine asa?
stiu c-ai inteles de unde m-a muscat dar vrei sa ma enervezi

muiati posmagii?