O nuntă de pomeneală

Mie îmi cam plac morile de vânt, fiindcă produc energie, iar energia e importantă dacă te energizează. Eu aveam un unchi care şi-a construit o moara de vânt în vârful unui deal. Odată, a venit furtuna şi a trăznit-o. Unchiul meu era prin apropiere şi s-a cam energizat. I s-a ridicat părul maciucă.
- Ce-i cu măciuca aia în capul tău? l-a întrebat mătuşa mea căreia eu îi spuneam lele, ca toată lumea.
- Dacă nu taci din gură, sar la tine, a ameninţat-o unchiul. A trăznit în moară şi cred că a ricoşat în mine. Sunt plin de energie, de asta mi s-a ridicat părul şi nu numai...
Aşa că lelea n-a tăcut din gură, nici n-ar fi putut, iar unchiul a sărit la ea. Au ieşit nişte scântei mari, de s-au văzut până în vale, că a şi ieşit Şură din vale la drumul mare şi a început să bată toaca:
- L-a trăznit pe-a’ Petricescului, ai, ai
- Na şi ce-i cu asta
- Şi a’ Petricescului s-a dat la muiere, i-a spus unui ţigan ce trecea pe-acolo molfăind un coltuc de pâine mucegăită
- Că doar nu s-o dat la a mea, că de se dă la a mea îl tau cu coasa, ia uite ce coasă am, te tau si pe tine, tau tot satul asta dacă mă nervez.
- Păi în satul ăsta sunt şi ţigani de-ai tăi
- Îi tau şi pe ei
- Dar ei ce ţi-au făcut?
- Nu mi-au făcut nimic, am băut eu cam mult şi-mi vine să tau pe cineva. Ce ziceai de muierea Petricescului?
- Că o să rămâie grea…
- Şi de aia nu mai pot eu, aşa-s muierile, rămân grele, parcă a mea nu rămane, mi-a umplut bordeiul cu puradeii ei

De câte ori era trăznită moara unchiului, lelea, prin nu ştiu ce proces cam complicat, rămanea grea, (care eu nu ştiu ce poate să insemne) aşa că, într-o zi, s-a suparat unchiul şi a demolat moara.
Eu habar n-aveam de aşa ceva, pe atunci, că eram prea mic, dar m-am pomenit cu o grămadă de veri pe care îi mai am şi-acum. Unul din ei cântă la vioară, lumea îi spune hegheduş sau ceterar. Ştia şi unchiul să cânte, sprijinea vioara în piept şi, când începea să frece arcuşul pe strune, se oprea vântul

„De ce m-ai părăsit, măi?
M-ai lăsat orb şi calic, măi
M-ai lăsat al dealului şi-al văilor, măi
Al muntelui şi-al pădurilor, măi
Şi-al livezilor cu pruni (versul ăsta l-a adăugat mai târziu)
Unde-mi sunt surorile
Unde-mi sunt fraţii
Unde-mi sunt iubitele,
Unde-mi sunt fârtaţii?
Tulai!
Maică!”

Un alt văr de-al meu, s-a angajat miner în Petroşani unde s-a şi însurat cu o femeie de pe lângă Brăila, avea şi-un copil femeia, că mai fusese măritată dar bărbatul o lăsase, o prinsese cu altul şi au divorţat. La proces a ieşit că tot soţul era vinovat, trecea prea rar pe-acasă, fiind navetist, iar judecătoarea s-a dat de partea femeii.
- Cum vrei tu, omule, să stea femeia o săptămână-două fără bărbat?
- Aşa e, a recunoscut soţul, n-are cum, că o mănâncă. Bine ca n-a fost război, în patru ani găseam 5 copii.
Şi a părăsit-o, cu tot cu copil, a spus că nu-i copilul lui. Că nu seamănă cu el, că n-are urechea despicata ca a lui, una alta, aşa că a devenit copilul lui văru-meu.
- Bă, prostule, l-a luat lelea din scurt, creşti copiii altuia, tu nu eşti în stare să-i faci pe-ai tăi? Te râde satul!
- Şi ce dacă? Nu m-am însurat cu el.
- Eşti moale ca taică-tău, i-a reproşat lelea, noroc că mai trăznea moara din când în când şi-l mai energiza...
Pe fete şi pe ultimii trei veri mai mici, lelea nu i-a mai lăsat să plece, ca să aibe grijă de ea, la bătrâneţe. Le-a împărţit păşunile, grădinile, viile, prunii şi locurile de pădure. La fete le-a mai dat câte-o viţea de bivoliţă, iar băieţilor, unuia o căruţă (cu toate că nu mai erau la modă, la modă erau ARO-urile), altuia un cal (nici caii nu mai erau la modă, ci tot ARO-urile), iar celui mic i-a dat bani să-şi cumpere un tractor casat de la IAS-ul din satul vecin. I-a făcut pe toţi agricultori. Vărul meu, muzicantul, şi-a luat maşină mică, din bani câştigaţi cu vioara, o Dacie 1100 din a doua serie, o mai şi împingea când era nevoie şi venea cu ea în vizită la unchiu şi la lelea, le aducea franzele albe de la oraş şi bere la sticlă, care bere la sticlă mai aduceam şi eu că aveam relaţii la birt […]
Unchiul se bucura când mă vedea, ştia că aduc bere, că dacă nu găseam la sticlă, aduceam la bidon, dar nu veneam fără şi ţigări, îi aduceam totdeauna, le ascundeam în scorbura unui măr, că unchiu n-avea voie să fumeze, nu-i placea lelii, zicea că-i miroase gura a căcat dacă fumează.
- Noroc nepoate!
- Sarumâinile unchiule! Lelea e pe aproape?
- Sssst, dohan ai adus? Sssst
- Da, la scorbură...
- Să trăieşti o mie de ani, nepoate!
Dar lelea sărea imediat:
- Dacă ţi-a adus iar ţigări, îl tăbăcesc cu lopata.
Mie îmi cam era frică de lelea. Îi aduceam şi ei câte-un batic de la oraş şi se mai calma şi câte un baton de nugat, că murea dupa el.
- Aşa ceva bun, n-am mâncat de când sunt pe lume, nepoate, Dumnezeu sa te-aibe-n pază! Şi vai de capul tău, dacă ai adus tigari lui unchiu-tău...
Una din verişoarele mele, cea mai mare, Florentina, s-a măritat după un băiat de chiabur, din al doilea sat. Băiatului îi lipsea un picior, de la gleznă, şi umbla pe proteză.
- Şi ce dacă? A făcut lelea, nu aia contează, ci restul, ascultă de mine, i-a spus vară-mi, că ştiu ce vorbesc...
Lelea ştia ce vorbeşte, că doar născuse 12 copii din care 7 erau în viaţă, mari, cu rostul său fiecare.
Rostul vărului meu cel mai mic, Aurel, era să conducă tractorul cu care s-a ploconit de la lelea. Nu şi-a luat carnet, a zis că ce atâta filosofie, să întorci de un volan la stânga sau la dreapta, că dacă are roţi se durgăle, numai să ţii tare de volan.
- Păi ce, motor nu are, l-am întrebat, numai volan?
- Nu mai are, că i l-am scos, că nu mergea fără motorină şi motorină de unde?
- Păi şi cum merge fără motor?
- Nu ţi-am spus? Are roţi! Îi dai drumul de pe coastă şi să vezi cum aleargă.
- Şi pe urmă, cum îl aduci înapoi?
- Cu calul lui frati-miu, cum altfel?
O altă verişoară a mea, Mărioara, care era şi cea mai frumoasă, s-a logodit cu feciorul popii. Lelea nu mai putea de voioasă, mai că nu sărea într-un picior, dar nu putea, că se cam îngrăşase în ultima vreme, de când unchiul nu se mai energiza.
- Ne-ncuscrim cu popa! i-a tunat unchiului la ureche, gata să-l asurzească.
- Ne-ncuscrim pe dracu! Nici să n-aud!
- Da ce, eşti surd? Parcă e după tine…
- Nici să n-aud, a repetat unchiu
- Înseamna că, până la urmă e adevărat ce se vorbeşte
- Ce se vorbeşte, a făcut imediat unchiu pe prostul, muindu-se deodată
- Ca tu şi cu preuteasa… aşa şi aşa şi pe dincolea…o fi copilul tău, de aia te-ncontrezi
- Bârfe de oameni fără căpătâi
- Atunci ai ocazia să astupi gura lumii, lasă-i să se ia, odată, că-i mănâncă prin toate părţile
Aşa că, până la urmă, vară-mea Mărioara, s-a luat cu băiatul popii şi-au făcut o nuntă de pomeneală

.