Ocazie

Azi, lumea rea și împielițată în care trăim și din care facem parte, am grijă ce vorbesc, a tăiat toți copacii din parcarea noastră. Vreo 80 de foioși, arțari de-ai noștri, cu care ne lăudăm pe toate drapelele canadiene, iar am grijă ce vorbesc. Nu zic că erau falnici, dar erau copaci. Aveau și frunze! Drapele multiple, am grijă ce vorbesc. Cum se poate ca primăria să avizeze așa un măcel? Când, pentru un singur copac, dacă-l ai în grădina ta, yardul tău, și vrei sa-l tai îți trebuie nu știu cîte avize. Doar nu suntem în România, țara tuturor posibilităților. Ci în Canada, țara tuturor resurselor, pentru că am grijă ce vorbesc.
Managerul clădirii, un red neck ordinar, aoleu, ar trebui să am grijă ce vorbesc, ne-a anunțat cu o săptămână înainte să ne mutăm autoturismele să nu ni le facă praf. Ne-a furișat o hârtie pe sub ușă pe care scria că va fi zi de curățenie, nicidecum de exterminare și genocid ecologic. Că nu mă mai pot abține. De-acum, planeta o să aibe câțiva metri cubi de oxigen mai puțin. Au adus și o mașinărie, cum cădea copacul cum îl băgau în mașinărie și-l măcinau. La capătul ei ieșea rumegușul vesel direct într-o basculantă. Mai un pic și-l scoteau dulăpior. Il consider un act terorist, de data asta chiar nu m-am abținut, cuvântul ăsta va intra direct în vizorul celor de la FBI care-mi vor traduce pe loc articolul și voi fi, o vreme, rezident pe listele lor de degenerați mintali, dacă tot mă vor citi și nu-mi pot ține gura.
Am rămas cu butucii și rădăcinile. Întrebarea e de ce le-au picat managerilor pata pe copaci? Poate că nu din cauza frunzelor și a costurilor liberalizate legate de curățenia acestora. O economisire ridicolă de câteva mii de dollari pe an... În lipsa unui răspuns, cu toate că nu m-am interesat niciunde, m-am căpătuit cu altă întrebare. Unde o să-mi duc eu autoturismul pe timpul curățeniei fără să cheltui bani? Fiind într-o mică jenă financiară până la relansarea economiei. Am ales să merg la mall, unde te poți plimba gratis și mai e și aproape de unde locuiesc, deși știam că la mall nu scapă nimeni fără să cumpere ceva. Ți se lipesc mărfurile de mâini, de picioare, de buzunare mai ales. Ori de poșetă, să zică Sulfina. Adică să-mi dea dreptate.
Mi-am lăsat acasă portofelul, grijuliu, și mi-am luat doar permisul de conducere. Un fel de a-ți pune armura, iar eu mi-am pus armura. Cu coif cu tot. Războaiele sunt pentru bărbați, orice s-ar spune, așa cum cratițele sunt pentru femei, deși nu se mai spune, pentru că politic nu mai e corect. A afirma ca femeia e pentru coada cratiței, e discriminatoriu. A spune că bărbatul e pentru război, nu e. Du-te și repară gardul că ești bărbat, nu e discriminatoriu, doar du-te și spală copilul la cur că ești femeie. Mă ia gura, iarăși, pe dinainte.
La mall a fost aglomerație și după doi kilometri m-a prins oboseala, setea și foamea. M-am scobit în buzunare după mărunțiș. Am găsit de-un covrig si un pahar de apă. Apoi m-am așezat să mă odihnesc pe o băncuță, în fața unui magazin, întâmplător de îmbrăcăminte pentru bărbați. În vitrină reclamă mare. 50% reducere. Măi să fie. Deci dacă, aș lua o cravată de 20 de dollari, ceea ce era exclus, neavând portofelul cu mine, aș plăti, de fapt, zece. Până la urmă curiozitatea m-a împins înăuntru, ce putea să mi se întâmple, doar eram în armură.
Acasă, i-am povestit Sulfinei tărășenia.
- Și ce-ai cumpărat dacă ai fost la mall?
- Un costum.
- Ce costum?
- De haine, doar știi că n-am avut unul de când m-am însurat.
- Păi eu ți-am spus de atîtea ori să-ți iei unul, că te râde lumea dacă n-ai costum.
- Da, păi de aia m-am și dus... cu toate că un costum îți cumperi să-l îmbraci, nu ca să n-ajungi de râsul lumii.
- Dar cum ai reușit, văd că portofelul l-ai lăsat acasă.
- Ei, pe baza carnetului de conducere, plătesc mâine, când mă duc să-l probez.
- A fost ofertă?
- Da, de 50%, dar nu la costum.
- Dar la ce?
- La cămăși. N-am observat de la început, sub 50% scria cu niște litere mici, imposibil de citit cu ochiul liber. Așa că mi-am cumpărat și niște cămăși, ca să nu pierd ocazia

.