Să râdem cu Doru Octavian Dumitru

Duminică seara am avut spectacol la sala mare a bisericii "Sfinții Constantin și Elena" din Edmonton, cu Doru Octavian Dumitru. O întreagă zăpăceală cu ora de începere. S-a vehiculat ba șase, la sfârșitul slujbei, ba șase jumate, în fițuica „Hello, Alberta”(organizatorii turneului albertan). La sosire am aflat că de fapt e șapte. Mulți au venit de la șase și, neavând ce face, au început să socializeze pe-afară, la fumat, sau la o sarma și un langoș. O vodcă sau o bere (norocoșii care nu trebuia să conducă). La șapte eram așezați cuminți pe scaune. Un tip scund și rotofei făcea kilometri pe scenă aranjând când una când alta. La un moment dat, încerca din răsputeri să configureze sistemul de sunet și mormăia enervant într-un microfon până ne-a exasperat pe toți, “testing testing, testing”. Până am început să strigăm și noi testing. Pe la șapte jumate ne-a anunțat că în câteva minute începe spectacolul. Amăgeală, a mai trecut o jumătate de oră. Însfârșit, a pornit banda muzicală, era să ne spargă timpanele, ne-am adunat pe scaune cu degetele în urechi, așa că artistul a pierdut aplauzele de intrare pe scenă. Același program, repetat aproape la indigo, cu cel de anul trecut. Deși, în aceeași fițuică din Calgary, ce se vrea a tuturor românilor din Alberta (scrisă fără diacritice) se anunța o noutate. „Glezne de rama”. Înțelege fiecare ce vrea, Rama, ramă, râmă. Ei, n-a fost să fie. Poate pentru că nu ne-am strâns decât 60 de plătitori și n-am meritat. Am înțeles că în Vancouver, cu o seară înainte, au fost chiar mai puțini, 40.
La nouă fără un sfert am beneficiat de o pauză până la nouă jumate. Ni s-au cam lungit urechile de așteptare. Iar pe la zece și un pic s-a terminat spectacolul și ne-am împrăștiat ca potârnichile pentru că luni, știe toată lumea...
Anul trecut, la același spectacol, am rămas câțiva alături de „one man show” la o masă cu sarmale și vin, să-l ascultăm. Întâmplări mai puțin hazlii, dar adevărate, chiar din viața personală sau din culisele vieții de comedian. Atunci, destul de îndrăzneț, i-am atras atenția că i-ar trebui un impresar și faptul că nu are un textier care să-i pună în valoare talentul interpretativ. Cu care e dotat în mod cert. Și am aflat că e propriul său impresar și că își scrie singur textele. Chiar de la el. Spus la modul destul de înțepat. Poate cu ceva îngâmfare. Însă fără motivații solide, din punctul meu de vedere. Doru Octavian Dumitru mizează pe subiecte preluate din repertoriul altora, adică din cel al comedienilor americani, adaptate nu totdeauna fericit la specificul românesc (vezi your mama is so fat...or so skiny, or is talking so much... plus trimiteri sexuale directe) și pe bancuri, unele vechi și perimate, pe care le lungește și le lungeșteee. Se știe că bancurile au un efect cu atât mai puternic cu cât sunt mai scurte. Și mai ales proaspete.
Ce-i reușește însă, e spontaneitatea și abilitatea de a improviza în dialogul cu spectatorii. Ce-i mai reușește sunt alunecările în umorul de o factură mai absurdă: pechinezul de sub care lipsea chinezul, fumând două pachete de țigări fără a împărți cu chinezul, pentru a se calma, stingând ultimul chiștoc cu piciorul de sub care lipsea chinezul... Și, desigur, mimica și jocul de scenă.
Una peste alta, spectatorii s-au destins, n-am văzut pe nimeni plângând și nici înjurând pentru întârzierea începerii spectacolului, ori pauza de trei sfert de oră dintre cele două reprize (cu toate că nu e profesional).
Toate biletele s-au vândut la intrare. Sugestia e că majoritatea am luat decizia de a veni la spectacol în ultimul moment.
În încheiere, referitor la întârzierea îceperii spectacolului și pentru faptul că s-a prezentat cu unul vechi contrar celor anunțate, aș spune doar atât, noi știm cine e Doru Octavian Dumitru. Și îl iubim. Însă și Doru Octavian Dumitru ar trebui să știe că, mulți sau puțini, spectatorii trebuie tratați, pe lângă talent, cu mai mult respect.
Succes în continuare!

.