Despre păpuşi

Tata nu mi-a cumpărat niciodată jucării pe când eram copil pentru că tata, pe când eram copil, avea un dicton. Pe când eram copil nu ştiam ce înseamnă dicton, însă tot tata spunea mereu pe nerăsuflate:
- Jucăriile nu ţin de foame!
Ceea ce era, negreşit, o judecată proastă. Fiindcă există foame şi foame. Iar mie îmi era foame de jucării aşa cum şi tatei îi era foame de mama, care nu explic pe larg că e cu prostii, sau îi era foame de ţigările lui, sau de ţuica lui, iar altădată îi era foame de vecina noastră, care iar nu vreau să explic şi aşa mai departe.
Adică treaba cu vecina nu s-a terminat fără nici o urmare, că a auzit şi vecinul nostru, nenea Gyuri, şi pe loc a smuls un par din fasole cu care a venit la tata. Tata îl aştepta cu o lopată întreagă aşa că nenea Gyuri a dat-o cu salutul
- Servus, vecine
- Să trăieşti, Gyuri baci, ce mai e nou?
- Am auzit că are să plouă la noapte…
- Da, aşa am auzit şi eu. Dar ce faci cu parul ăla de fasole?
Nenea Gyuri a mai privit odată la lopata lui tata şi, puţin cam nervat, a încheiat
- Acum mă duc că mă aşteaptă muierea mea.
Poate de aia, într-o zi, umblând încoace şi-ncolo, am văzut o păpuşă într-o curte. Era chiar aproape de gard, iar pe stradă nu se vedea nimeni. Şi atunci repede mi-a trecut un gând tâlhăresc. Unul la drumul mare, nu orice gând. Va să zică, mi-am băgat mâna prin gard. Am apucat păpuşa de cap, numai că păpuşa era mai mare decât spărtura şi nu ştiu cum se face că şi mâna mi-a devenit deodată mai mare şi n-am mai reuşit să o scot afară. M-am chinuit cât m-am chinuit, dacă am văzut că nu se poate, m-am liniştit pe loc. Am şi aţipit şi am visat că partea de mână trecută de gard se umflase cât un dulap. Până m-a găsit tata după vreo două ore de când nu mai apăream de la joacă.
- Ce faci acolo? m-a întrebat tata.
- Mângâi păpuşa asta pe cap.
- Cu ce scop?
- Era cam tristă şi plângea, că cineva a aruncat-o peste gard. Cine a mai văzut un gard atât de neîngrijit?
- Nu cumva voiai s-o furi?
- Cum să o fur, că doar are capul mai mare decât gaura prin care mi-am băgat mâna şi nu mai pot să mi-o scot…
Care tata, când i-a tras un picior gardului, praf l-a făcut, apoi m-a luat în spinare şi fugi sănătos cu mine până acasă, fără oprire. A fost unul din rarele momente când tata a fost de partea mea şi nu a ursului. Şi asta din cauză de păpuşă. Mi-a explicat el mai târziu:
- Să te joci cu o păpuşă e un act bărbătesc, numai să fie una vie.
E drept ca n-am priceput mare lucru.
- O sa înţelegi tu mai târziu.
- Cam când?
- Ei când, când ţi-o veni vremea
Eu am tot aşteptat să vină vremea aia, însă nici tata nu mi-a lăsat vreun reper. Până la urmă, după nişte ani grei, m-am însurat fără nici o premeditare şi m-am iluminat pe loc. M-a năpădit brusc înţelegerea de care-mi povestise tata. Cam asta e. Acum gata, vorba lui nenea Gyuri, că mă strigă Sulfina, nevastă-mea, în dormitor la joacă.
- Vin, păpuşo!