Pățania mea cu țiganul îngândurat

Eu, odată, am întâlnit un țigan foarte îngândurat. Stătea pe un petec de iarbă cu capul între mâini, turcește și se gândea. Gândurile îi dădeau pe dinafară, pe frunte și pe ceafă. Erau mici cât niște broboane. Din când în când, țiganul își ștergea gândurile cu o batistă și pe urma iar stătea nemișcat și iar se gândea. Până când a venit un polițist care l-a întrebat
- Ce învârți pe aici, țigane?
- Nu învârt nimic, domnule ofițer, i-a răspuns țiganul respectuos. Stau și mă hodinesc puțin la umbra copacului asta desfrunzit, Dumnezeu să-ți dea sănătate, că frumos chipiu mai ai!
- Lasă vrăjeala! Hai, circulă, că distrugi spațiul verde.
Țiganul s-a ridicat și s-a așezat pe bordura drumului.
- N-ai auzit? Circulă! Încurci traficul pe șosea.
Țiganul s-a ridicat și s-a așezat pe trotuar.
- Nici acolo, impedici trecătorii!
- Bine, domnule ofițer, dar nu trece nimeni înafară de copilașul ăsta care se uită la noi și m-a arătat pe mine cu degetul arătător
- O să treacă. Iar dacă mai trăncănești mult o să te duc la secție.
- Dar ce-am făcut, domnule ofițer?
- Ei, ceva ai făcut tu, o să recunoști tu la secție dacă nu cumva o să te stâlcesc în bătaie cu pulanul de cauciuc până te caci pe tine.
- Aoleu, domnule ofițer, să trăiești o mie de ani că eu m-am cărat de aici.
După plecarea țiganului, polițistul mi-a făcut cu ochiul
- Ai văzut ce l-am speriat? Și a început să râdă gros.
- Dacă-i spuneați că e un șarpe în iarbă, ar fi luat-o la fuga imediat că, țiganilor, le e frică de șerpi și de arici și nu mai pierdeați vreamea cu atâta vorbărie fără rost. Fiindcă vorba fără rost e rudă cu prostia. Iar prostia vine de la omul prost, iar omul prost poartă uniformă, centură, epoleți, chipiu, baston și uneori mustață.
- Adică mă faci prost, s-a dumirit polițistul
- Ba nu, am negat eu vehement care e un cuvant nou. Eu nu știu să fac proști. Pe proști îi fac părinții proștilor, iar unii din ei ajung fuduli și le cresc slăninele. Asta era o vorbă a tatei care se referea la mine și la frate-meu, Troancă. Așa că eu i-am vândut-o polițistuluilui pentru că mai degrabă i se potrivea lui.
Când a auzit una ca asta, polițistul s-a luat dupa mine iar eu am luat-o la fugă. L-am ajuns pe țigan din urmă. Iar țiganul, văzând că polițistul aleargă în spatele lui, a luat-o și el la fugă și a ajuns o cerșetoare din urmă. Cerșetoarea a luat-o și ea la fugă crezând că polițistul aleargă dupa ea. Polițistul alerga dupa noi toți agitându-și pulanul de cauciuc prin aer. Își scosese chipiul că era cald și alerga cu el în cealalată mână. După încă 20 de metri, alături de noi mai alerga și un câine vagabond pe care nu știu ce l-a apucat. După încă 100 de metri, gâfâiam ca niște locomotive. Politțstul se oprise din fugăreală, se oprise lângă zidul unei case și era alb ca o coală de hârtie. A venit o ambulanță și l-a luat. La spital, i-au facut polițistului analizele și așa a aflat polițistul că avea un început de cancer la prostată. L-au și operat, săptămâna următoare, doctorii bineînțeles, iar acum polițistului îi merge bine. Soției lui i-a revenit roșeața în obraji, iar băieții polițistului vin la școală și se laudă că tatăl lor e polițist.
Cam asta e pățania mea cu țiganul îngândurat.