16 mai

Am prins o durere de șale de când am fost în Mexic, unde am zăcut mai mult la umbră. M-am întors de-acolo prăjit și jupuit și cu mâncărici ca după râie, pentru că, într-o zi, cu toată fereala mea, m-a pus dracu să mă joc cu găletușa în nisip și să clădesc castele. Iar după ce m-am plictisit am tras și-un fotbal pe plajă, cu mexicanii, cred că de-acolo și durerile de șale. Fără încălzire înainte, fără nimic. Încălzire numai de la soare. Adică prăjeală. Am băgat și două goluri, dar prietenul meu Nielu nu m-a crezut, a zis că mă laud.
- Taci, bă, că te lauzi. Așa mi-a zis.
- Nu mă laud, ci am băgat două goluri.
- Păi tocmai de aia te lauzi.
- Ci dacă vrei să știi am stat și în poartă și am luat vreo trei boabe.
Atunci m-a crezut. Eu nu înțeleg de ce prietenii te cred numai când faci ceva prost, când faci ceva bine îți reproșează că te lauzi. Ce mare brânză să dai două goluri împotriva mexicanilor? Poate că mă laud, să zicem că mă laud, dar sunt sincer. Cred că e o deosebire între a te lăuda sincer și între a te lăuda pur și simplu.
- Hai mai bine să bem un tequila. Fac cinste.
- Ba, fac eu cinste.
- Ba nu, fac eu.
Cinstea o făcea cel care meregea la bar, altfel băutura era gratuită că de aia plătisem totul inclus.
Încă din a doua zi de concediu ne-am repezit în excursie la o fermă de crocodili. Am mers cât am mers cu autobuzul și pe urmă ne-am îmbarcat într-o barcă cu motor mexicană. Pe barcagiul nostru îl chema Hector, i-am spus că are nume de grec legendar, iar el a zis că nu crede, el crede că are nume de spaniol.
- Dar nu legendar!
- Ba da, legendar.
- Ăsta se laudă (l-am pârât lui Nielu).
Era metis toată ziua. Am tras o fugă și până la Portul San Blas, unul din primele porturi mexicane (fondat în 1531) un orășel amărât, vai de capul lui, o sărăcie în provincia aia (Nayarit) și o mizerie pe străzi de-ți venea să te tragi de păr.
Cu barca am trecut printre mangrove, copaci cu crengile în apă (sărată) și radăcinile în aer. Junglă de-a binelea, norc de culoarul de apă, altfel ți-ar fi trebuit o maceta. Sau un pistol cu laser. Bineînțeles că am văzut și crocodili, stăteau neclintiți cu gurile căscate și înmagazinau raze de soare. Își conservau energia. Adică. Am văzut și pui de crocodil, asta când am ajuns la crescătorie. Ba chiar și ouă. Și iar crocodili adulți, niște namile prin cuști de nu se mai terminau. La întoarcere, Hector a greșit drumul și așa ne-au depășit toate celelalte bărci cu turiști ca noi. Ocazie cu care am văzut o iguană, la fel de neclintită ca celelalte reptile, mi-a arătat-o Hector șifonat pe el însuși.
Ziua următoare am mai făcut o excursie, la Tequila, orașul care dă numele băuturii și nu invers. Jose Cuervo. Am vizitat distileria și am gustat bunătățile distileriei. Tequila era un oraș mai spălat decât ce văzusem până atunci, cel puțin în centrul său, iar fabrica arăta chiar bine. Am gustat și din agave. Crude și la cuptor. În drum, trecând pe lângă nu știu câți vulcani, am remarcat și culturile de agave, din care se prepară Tequila, am văzut mai ales întinderi nepopulate și necultivate, am mers cu autobuzul ăla toată ziua de m-am săturat. E mare Mexicul. A doua zi mi-a fost rău și n-am ieșit din cameră pană seara. Poate de la apă. Toată lumea mi-a spus să nu beau apă de la chiuvetele mexicane că mă îmbolnăvesc și nici să nu mă spăl pe dinți cu apa lor.
- Dar cu care?
Nici nu mai țin minte dacă m-am spălat pe dinți sau am băut, cert e că am pățit-o. Trebuie să-mi bag mințile-n cap și să nu mai fac pe Gică contra. În penultima zi am ieșit în larg la balene. Iar mă laud. Ne-am întâlnit cu câteva, se jucau pe lângă barca noastră, negre ca smoala. La întoarcere am oprit pe o insuliță la snorkeling. Ce snorkelling că era apa de juma de metru vedeai totul fără să-ți mai bagi fața în ea. Și nici nu prea era de văzut, decât o grămadă de gunoaie aruncate de turiști. Pe urmă, în ultima noapte, a fost cutremurul din Chile. Sulfina s-a înfiorat toată. Lumea vorbea de tsunami, prietenii noștri chiar au urcat pe terasă să nu-i prindă valul. Pe plajă, o trupă de muzicanți ambulanți își târau instrumentele, cu pălăriile lor de paie (sombrero sau ce erau) păreau niște broaște țestoase, habar n-aveau nici de cutremurul din Chile nici de tsunami pe care-l așteptam noi să apară dintr-o clipă-n alta. Le-am dat 100 de peso să nu mă-ntoc cu bani mexicani acasă și ne-au cântat o polcă mexicană. Contrabasistul avea o voce nemaipomenită, așa că am invitat-o pe Sulfina la un dans furând la sfârșit câteva aplauze celor de pe plajă. Dacă tot e să mă laud. Atunci încă nu mă dureau șalele, abia după ce m-am întors acasă am început să simt junghiurile

.