Edmonton Eskimos against the Saskatchewan Roughriders

Nu m-am gândit că voi ajunge vreodată la un meci de fotbal american pe stadion. Dar am făcut-o și pe asta. Că de plăcut nu-mi place. Ai noștri, adică Edmonton Eschimos erau echipați în niște budigăi care să le scoată bucile în evidență și alte chestii din față la fel de proeminente. Realitatea cine știe care o fi. Plus o colivie în cap. Oaspeții au fost Saskatchewan Roughriders, echipați identic, doar ceva mai verzulii. Parcă se întreceau două echipe de homosexuali. Nu pentru că aș fi împotriva homosexualilor, doamne ferește, că-mi închid ăștia blogul. Făceam și eu o comparație literară.

Trecând peste asta, ai noștri sunt niște luzări (am văzut că luzăr a intrat recent și în vocabularul limbii române). Când am plecat de pe stadion, prin repriza a doua, conduceau cu 10-6 și până să ajung acasă am auzit la radio că au terminat lamentabil luând-o pe cocoașă.

Ceea ce mi-a plăcut totuși a fost atmosfera, un stadion arhiplin, mi-a amintit de vremurile (adolescența, deh) când mergeam să-mi văd echipa favorită de fotbal. Unde urlam din toți bojocii „Hai, Poli!” până răgușeam și-mi pierdeam corzile vocale. Se urla și aici din răsputeri, mai ales la fazele mai fierbinți.

Ceea ce nu mi-a plăcut, motiv pentru care nici nu urmăresc fotbalul american, sunt întreruperile. Punând pauzele cap la cap, timpii morți durează mai mult decât meciul în sine. Totul pare atât de fragmentat că nu mai înțelegi nimic. Sau m-am ramolit eu.

Ceea ce mi-a plăcut a fost fair play-ul spectatorilor. Care nu strigă huou!, sau băi boule! nu înjură jucătorii, nu înjură nici măcar arbitrii, nu-i fluieră, nu-și înjură nici măcar chibiții echipei inamice. Canadienii vin pe stadion din plăcere, să-și vadă echipa favorită e adevărat, dar vin mai întâi pentru spectacolul sportiv în sine.

Ceea ce nu mi-a plăcut sunt reclamele. Dincolo de banere si pancarde, la fiecare întrerupere –și cum spuneam, întreruperile sunt infinite- hop cu șopârla. „Nu uitați să treceți pe la Pizzeria Bonga Bonga!” ”Lamele de ras, Gilette...” și așa mai departe.

Ceea ce mi-a plăcut a fost spectacolul dincolo de meciul în sine. Mascotele împopoțonate în tot felul de costume alergând de colo colo, rachetele de fum, artificiile, dar mai ales animatoarele în rochițele care nu le acoperea nimic dansând sau făcând numere de acrobație.

Ceea ce nu mi-a plăcut a fost înghesuiala de pe șoselele din preajma stadionului, era mai bine să nu fi luat mașina, dar nu mi-a spus nimeni, nici n-am întrebat, apoi căutarea unei parcări. Pe toate străzile adiacente parcarea era interzisă fără un permis special în zilele de întreceri sportive. Cred că nu se putea parca niciunde în cartierul respectiv, ceea ce m-a scos din pepeni. Până la urmă am nimerit într-o parcare cu plată, chiar lângă stadion. Băieții de la poartă mi-au luat 20 de dollari, nici chitanță, nici tichet de parcare, ceea ce mi-a adus aminte cumva de România și spiritul balcanic.

Una peste alta, biletele deși piperate la preț, le-a primit Sulfina de la compania la care lucrează, un premiu pentru 5 ani de serviciu (fără întrerupere, cum ziceau comuniștii). În care au fost incluse și mâncarea și băutura. Am plecat la jumătatea partidei pentru a evita busculada de la sfârșit și din cauza căldurii ucigătoare. Nu știu cum au răbdat alții, or fi obișnuiți, nu știu cum au suportat jucătorii, ăștia mai trebuia să și alerge în zig-zag cu tot buretele ăla din costum care să le scoată în relief scule și mușchiuleți... hai că nu vreau s-o iau de la capăt. Concluzia este că prea degrabă nu vom mai ajunge pe stadion în ciuda punctelor care mi-au plăcut

.