Gânduri de-nceput de an

Gîndul meu de curînd e să compun un concert pentru pian și chitară. Glumesc, desigur. Mai degrabă unul pentru oboi și chitară. Sau mandolina. Sau sitar. Măcar uvertura… M-am născut prea tîrziu, cine mai scrie azi muzică clasică. E deja scrisă și intrată în Pantheonul artelor. Azi se scrie rap, hip-hop și manele. Or mai fi și alte genuri de care n-am auzit încă.

Mă simt inspirat în urma lecturii „Despre retragere și simplificare”, ultima carte a prozatorului Sorin Delaskela, pe care-l urmăresc de câțiva ani buni pe blogul lui (în ultima vreme nu-l mai folosește pentru că s-a dat cu face book-ul). Mna.

El pretinde că e un jurnal. O fi, mie nu-mi plac jurnalele în general, numai că Delaskela scrie un jurnal atipic, de excepție. Genul de proză de care nu te mai poți descotorosi până nu ajungi la capătul lecturii în ciuda faptului că nu are o intrigă, nu construiește personaje (personajele apar cu initțiale în majoritatea cazurilor), și nici ficțiune nu e. Însă e scris Dumnezeiește, clar, lin, curgător, afectuos și trist în același timp, cu un umor abia sugerat. Fiecare cuvânt e cântărit, iar frazele măsurate. Arta și meșteșug în mînuirea cuvîntului E o nebunie, te face să te îndrăgostești de limba română.

Dar nu despre cartea lui Sorin vreau să discut (nu pentru că n-ar merita, ar merita cu prisosință) ci despre propriile mele gânduri, mult mai seci și fără substanță, totuși, ale mele.

Un gînd care nu-mi dă pace. Na, l-am uitat

Ieri am urmărit un speach pe you tube a unui doctor, am primit și eu link-ul de la cineva, despre sistemul imunitar în general și despre vaccinuri cu tot cu istoria lor. Las link-ul aici pentru cine e interesat.

Dr. Tent clarifică cum stau lucrurile cu vaccinul polio și de unde vine epidemia de cancer (din ficatul unei maimuțe, din cîte am înțeles).  Cât de nocive sunt vaccinurile în general, transfuziile de sânge, alimentele inginerizate și radiațiile la care ne expunem singuri. Însă concluzia pe care am tras-o eu e să nu ai încredere în guverne (în niciunul). Guvernele nu te vor ajuta niciodată, ele există ca să lupte împotriva ta, să te facă sclav, să te calce în picioare și să te tăvălească prin noroi sau să experimenteze pe tine.  Rolul guvernului e să se bată cu alt guvern și să se chivernisească pe spinarea celor care l-au adus la putere. Deci cu ceva to m-am ales, de parcă nu știam pînă acum.

Dacă aș putea, aș pleca pe Marte și aș scăpa de orice guvernare (pământeană). Au fost deja aleși astronauți pentru misiunea din 2023, drum fără întoarcere. Colonizare și teraformare.  Un proiect nu numai ambițios, ci absolut impresionant. Ca să nu spun imperativ. Specia umană nu mai e la adăpost pe propria sa planetă. Poate n-a fost niciodată. A trăit mereu într-un haos social. Ignorantă și credulă. Ba din cauza războaielor, ba din cauza religiei, a molimelor și bolilor, a sărăciei și ce-a mai fost. A lăcomiei, a invidiei și a răutății gratuite. M-aș duce pe Marte sau pe orice altă planetă (chiar și pe lună) și numai din spirit de aventură.

Gândul meu de început de an e că timpul trece mai repede la o anumită vârstă din cauza gravitației. Odată ajuns în vârful dealului nu mai lupți împotriva ei, ci începi să te rostogolești.  Unii mai pun frână, dar alții o iau pur și simplu de-a berbeleacul. Alții își dau duhul înainte să ajungă la poale.  Din cauza vertijului și a excesului de viteză. Plus oboseala acumulată la urcare. Așa că am un sfat pentru tineri. Nu vă grăbiți să urcați dealul, odată ajunși în vârf toate drumurile duc în jos.

Ieri seară ascultam cum bate vântul printre barăci. Nu șuiera, ci urla de-a dreptul. Parcă scăpase de undeva de la strâmptoare. Mi-a ridicat gluga de la jachetă și mi-a înfundat-o pe cap fără ca eu să mișc un deget. Oricum n-aș fi mișcat niciun deget.

Noul loc de muncă e așa și-așa. Prea multe lucruri noi de învățat și prea mare diferența dintre ce am făcut până acum și ce mi se cere de acum înainte. Programul e mai lung ca înainte și cu mai puține zile acasă (cel puțin pentru anul în curs). Vreau să spun că viața de campus e o viață între cea de pușcăriaș sau de cazarmă și cea de parazit. Plus o plictiseală de moarte. Veceul s-a mutat din nou pe hol, nu mă scol noaptea nici dacă mă piș pe mine. Am făcut-o odată, pe la două dimineața și la întoarcere am început să trag de ușa vecinului să o scot din balamale nu altceva. Noroc că s-a încuiat pe dinăuntru că altfel poate intram peste el în așternut.

Într-o zi geroasă la început de ianuarie am mers cu câțiva colegi în recunoaștere prin curtea întreprinderii. Curtea extinsă… Partea din viitoare extracție. La un moment dat drumul trecea pe lîngă un gard înalt de sîrmă ce părea că nu se mai termină. Mi s-a spus că e un gard lung de 30 de km (am mai tăiat eu, ei mi-au spus 70 de km ceea ce mi se pare exagerat). Cică să nu intre animalele pe teritoriul întreprinderii. Păi ce să nu intre, că dincoace de gard am întâlnit în ziua aia cel puțin 10 lupi. Sau coioți, ce erau.

Și ce sunt chestiile alea galbene din loc în loc?

A, du-te și pișă-te lângă ele.

Lângă ele sau pe ele?

Lângă, că sunt camere cu senzori de mișcare. Te înregistrează când ți-o scuturi.

Și cine te vede?

Niște gagici de la security.

Atunci hai să ne pișăm.

Gînd fără nicio legătură.

Am citit pe undeva că ne paște o nouă eră glaciară. Și asta destul de rapid. Că se va răci clima și o băgăm pe mînecă. Atunci de ce ne stresează ecologiștii și politicienii cu încălzirea globală?

Cea mai interesantă a fost prima zi de tras la șaibă pe anul ăsta. Bineînțeles că n-am avut niciun chef să vin la lucru după sărbători. Aș mai fi frecat menta pe-acasă. Lasă că o mai freci și la muncă. Nu mai țin minte cine mi-a spus-o.

Abia am coborât din avion că ne-au și băgat într-o sală unde a trebuit să ne lăsăm bagajele de mână pe o alee. După care a apărut cățelul. Arăta ca un maidanez, dar nu, am aflat că era dresat din cale-afară. Cu coada ridicată parcă era în călduri. De fapt era vânător de narcotice. Trecea destul de neinteresat și nepăsător pe lângă bagaje de parcă nici nu le-ar fi văzut. De parcă nici n-ar fi existat. Până a ajuns la al meu. În dreptul bagajului meu s-a răzgîndit. S-a oprit și a început să-l miroase. I-aș fi tras eu un picior dar în Canada mai bine îți bați nevasta decît cîinele, mai bine te prinde cu narcoticele. A durat mai puțin de o secundă, după care cățelul și-a văzut de drum rotindu-și coada, dar a fost suficient să fiu luat la separeu de security și să-mi fie scotocit rucsacul. Așa am aflat de niște lucruri pe care nu le mai găseam de ceva timp, că sunt acolo, în bag-pack. Printre altele mi-au scos și sticlele cu băutură, două de cognac și una de vișinată. Plus un briceag și o parte din tutungerie. M-a și întrebat paznicul, vrei să deschizi o afacere? A nu, e porția mea pe 10 zile. Am avut emoții că se leagă de alcool că l-am luat în bagajul de mână, dar pe el nu-l interesa decât narcoticele. Avea un chit de pad-uri cu care ștergea toate lucrurile pe care le-a scos afară. Laptopul, dosarele, sticlele, pixurile, celularele, cabluri, șireturi, căciulă, un întrg bazar. Doar la sandvici nu s-a băgat. Și nici la chiloții de schimb. Și nici la ciorapii de schimb. Un sanvici cu șnițel pane, făcut de Sulfina. Poate de aia s-o fi oprit și cățelul, poate era lihnit de foame. Însfârșit, după toată tărășenia, am fost transportat la punctul sanitar de unde mi s-a luat o probă de urină. Pe care am oferit-o cu mare ușurare.

Am ajuns la muncă după nouă.

Șefule, i-a picat cățelului pata pe mine.

A, și pe mine. Mai demult.

Așa am aflat că majoritatea colegilor o pățiseră cândva. Deci n-a fost sandviciul. Poate o fi un cățel sclerozat.

Revelionul a fost mai reușit ca altădată. L-am petrecut la biserica românească. Muzica a fost dansabilă, mâncarea digerabilă. Iar petrecăreții nu s-au mai dat în stambă. N-au cerut manele și nu i-am auzit lăudându-se cu salariile, mașinile și casele. Pe unde au mai fost în concedii ori de ce performanțe sexuale au fost în stare. Poate și pentru că a lipsit gașca de faianțori. Nu că aș avea ceva cu faianțorii. Deși sunt câțiva cu care nu-mi face placere să mă întâlnesc.

Mi-a povestit odată un faianțor care e treaba.

Băi, fii atent, totul se face din două mișcări. Cu toate că nu mă interesa, cum nici pe el nu-l interesa cum ungeam eu motoarele electrice pe-atunci, dar el insista.

Cu o mișcare pun mortarul și cu a doua mișcare fixez placa. Și umflu 1000 într-o zi.

Și câte plăci din astea fixezi într-o zi peste mortar?

Depinde.

Aia știam și eu că depinde.

Dar ce suprafață totală ai avut la ultima lucrare?

Cam atâta.

Și cât are o placă?

Cam atâta.

Și câte a trebuit să tai?

Cam atâtea.

Și cât mortar ai preparat, cărat cu spatele ciment și apă, plus sculele și celelalte materiale, etc?

Cam atâta.

Deci n-ai făcut banii din două mișcări, ci din atâtea și i-am calculate toate mișcările.

Așa e, dar o placă tot din două mișcări o fixez. Din prima mișcare pun mortarul…

Gândul meu de azi se leagă de decalajul de fus orar. Când la mine e ora 10 seara și mă pregătesc de culcare, în România e deja șapte dimineața a doua zi și unii români încep deja munca. De când cu idea colonizării planetei Marte, mă gândesc care o fi decalajul de fus orar între mine și diferite puncte de pe planeta roșie. Mă zdruncină rău gândul ăsta

.