Cu modestie

Tocmai am reajuns acasă, unde mă regăsesc, venit de pe coclauri, nu contează de unde, Canada e plină de ele, posibil să plec din nou, deși mi se întoarce în greață (expresie nouă). Când mă refer la acasă mă refer la familie și cei apropiați, nu neapărat la apartamentul pe care-l închiriez. Cineva mi-a scris că sunt un norocos pentru că am o soție, am doi copii mari. Adică nu sunt singur, a subliniat. Îi răspund aici, profitând de ocazie (ocazia e că mi-am adus aminte). Nu sunt singur, dacă mi-ar fi plăcut singurătatea poate m-aș fi retras în pustie ca schimnicii ori sihaștrii de odinioară. Într-o pădure, pe vreun munte, în deșert, printre ghețari sau pe vreo insulă pustie.
Ba, acum, singurătatea e în marile orașe. Mi-a atras atenția un coleg cu care am abordat subiectul întâmplător. Te plimbi printre oameni, iar oamenii aceia, în cazul în care nu-ți sunt dușmani, îți sunt străini. Treci printre ei fără să-i saluți, fără măcar să-i privești, fără să reții absolut nimic despre ei. Habar n-ai cine îți e vecinul de lângă apartament sau cel de deasupra ta.
Un vorbitor de limba română pe care l-am întâlnit în camp-ul Calumet (Andrei), ajuns din nou singur și în plin proces de divorț, îmi spunea acum câteva zile.
- M-am căsătorit tocmai ca să nu fiu singur, am doi copii mici, iar pe nevastă-mea a prins-o cheful de experiment. Zice, auzi, Andreiașul scumpici, că așa mă dezmiardă, vreau să încerc viața fără tine. Să văd eu, așa, cum decurge. Că m-am cam plictisit în doi. Parcă sunt sătulă. Nu, nu în doi s-a săturat, ci în trei, că o are pe scorpia de mă-sa care îi toarnă în cap numai fiere și venin. Nu mă suportă mă-sa, soacră-mea. Și i-a pus în vedere ori cu ea ori cu mine. Păi, a reluat Andrei, o prind eu și îi rup picioarele. Soacrei! Și după ce-i rup picioarele îi tai limba. Pe urmă îi tai urechile. Cum se zice, tai sau tau?
- Tai.
- Pe urmă văd eu ce-i mai tai.
- Și după asta crezi că nevastă-ta o să te iubească mai mult? O să sară în sus de bucurie? Mai ales că tu o să fii închis.
- Măcar acolo n-o să fiu singur, ci în tovărășia altor pușcăriași.
- Da, acolo o să fii tu nevasta unuia din ei.

Duminică am urmărit gala Oscarurilor, m-am bucurat că nu Avatar e marele câștigător. Nici câștigătorul nu-l merita (The Hurt Locker) și nici premiul de cel mai bun regizor nu-l merită câștigătoarea din acest an, aceeași Kathryn Bigelow despre care nu știu nimic decât că e fosta nevastă a lui James Cameron. Iar e vreo politică sexistă pe la mijloc, până la urmă District 9 a fost cel mai bun film aflat în competiție. De departe. Până la urmă premiile astea se oferă cum se oferă toate premiile, știm noi cum, deși n-ar trebui să spun asta pentru că eu n-am prea luat premii la viața mea, am doar o idee vagă cum se dau. Se dau cum se dau. După merit nu, decât din vreo scăpare, meritul fiind pe ultimele locuri.

Mai bine scriu despre ceva mai distractiv, pe blogul băimăreanului George Moțoc mi-a apărut un text interpretat vocal de Mircea Pînzaru. Iată și link-ul. De fapt ăsta era subiectul articolului, numai că am luat-o pe ocolite să nu se creadă lumea că mă laud. De fapt mă laud. Dar cu oarece modestie
Era să uit, episodul 2 e aici.
.

Vacanță în Mexic

1

Am ajuns în Puerto Vallarta aproape de unu noaptea, pentru că a trebuit să ne dăm ceasurile înapoi cu o oră (sau înainte cu o oră, am uitat); la plecare m-am bucurat că avionul avea o capacitate de 245 de locuri, cine să le ocupe pe toate, doar n-o să plece atâția oameni spre aceeași destinație numai din Edmonton și mă imaginam deja întins pe două trei scaune relaxând-mă patru ore jumate. N-a fost chiar așa, n-a rămas spațiu nici să arunci un ac și am fost mulțumiți, eu și prietena mea (my girl friend) (ma rog, nevasta) că lângă noi nu s-a nimerit niciun supraponderal. N-am nimic cu grașii, dimpotrivă, mă uit la ei și mă mir cât sunt de grași. Se supun singuri la chinurile iadului, în avion e o strâmtoare... abia încap cei cu o greutate normală. În Canada s-a propus ca persoanele suferind de obezitate să primească două locuri la preț de unul și mi se pare că anul trecut a ieșit cu scandal pe linia Air Canada, persoana obeză (grăsuna în cauză) a primit două locuri pe rânduri diferite.

Pe monitoare aș fi putut urmări două filme pentru copii. Cu condiția să-mi bag căștile în urechi. Copii sub zece ani. Așa că nu m-am uitat la ele, nici măcar copiii nu le-au urmărit, erau doi în fața mea, gata bronzați, alergau prin tot avionul ca pe maidan. Vai, ce părinți. Niște libanezi. Mi-am luat o carte cu mine și m-am prefăcut că citesc, ceea ce mi-a provocat un somn teribil. Fiind pe ultimul rând, lângă mine era mereu cineva făcând coadă la veceu și mai trăgeam cu ochiul la doamnele sau domnișoarele pe care le întreceau cam tare. Își frecau picioarele unul de altul. Mai scăpau și câte-o mână printre ele. Una, la un moment dat, chiar luase o tentă translucidă. Eu nu înțeleg de ce femeile se hotărăsc să meargă la veceu în ultima clipă. Unele.

Stewardesele erau bătrâne. Nu babornițe, dar nici prea departe. Ne serveau cu sucuri. La alegere puteai cere șampanie și vin. Șampania era un fel de sifon, iar vinul era oferit în pahare de plastic cât un degetar. Am optat pentru vinul roșu. L-am primit într-un degetar fisurat, deși nu mi-am dat seama până când nu mi s-a prelins o parte din conținut pe tricoul meu alb.

Nimeni n-a luat în calcul că am fost servit cu un pahar crăpat, toată lumea îmi privea petele rozalii de pe tricou și se gândea că am băut ca un porc. Până și Sulfina, my girl friend (nevasta).

- Dar cum ai reușit?

- Dar ce cum am reușit?

Parcă aș fi depus vreun efort.

In Puerto Vallarta am găsit 20 C, noi plecasem de la minus zece și un strat de zăpadă apreciabil. Palmieri, bananieri, cocotieri și cactuși. Și ce mai era. Mexicani, desigur. În primul rând. Mexicul e plin de mexicani. Și un autobuz care să ne ducă la hotel. Ne aștepta chiar la ieșirea din aeroport. Hotelul nostru era la o oră și ceva de mers cu autobuzul în Rincon de Guayabitos, un sătuc lângă La Penita, care era un alt cătun sau comună, sau ce, din provincia Nayarit.

- Uite, i-am arătat Sulfinei, așa arată Mexicul.

- Văd și eu.

Eram încă în Puerto Vallarta, când am remarcat prin fereastra autobuzului o camionetă plină cu mexicani. Desigur, aglomerația era în spate nu în cabină. Nu purtau ponchouri și nici sombrere, ci tricouri și niște pălării amărâte de paie.

- Uite, i-am arătat Sulfinei, așa arată mexicanii.

- Dar văd și eu.

- Dar palmierii?

- I-am văzut și pe ăia.

Șoferul era tot mexican, iar lângă volan, pe bord, avea o farfurioară made in Mexic. Deasupra farfurioarei un afiș pe care scria în engleză: „The tip it s not included”, adică degeaba am plătit noi excursia all included că bacșișul era bine venit. Bacșișul era bine venit peste tot. În autobuz, în cameră, la restaurant, pe plajă, pe barcă. Bacșiș mexican

.

Patinaj viteza

Nu m-am gândit că mă voi emoționa atât de puternic urmărind o întrecere sportivă la care n-a participat niciun român. Mi s-a întâmplat urmărind-o pe Christine Nesbitt, cucerind medalia de aur, reprezentanta Canadei la patinaj viteză cursa de 1000 de metri.
Mi s-a mai întâmplat, odată, ceva asemănător, acum 8 ani, la finala de hockey dintre Canada și USA, câștigată de canadieni. Însă atunci era în joc și antipatia față de ultimii. Antipatie care nu s-a estompat între timp, dimpotrivă, a crescut.
La olimpiada de iarnă Vancouver 2010 țin cu orice națiune împotriva sportivilor americani. Canadienii și românii sunt, desigur, pe primul loc la capitolul simpatie, americanii pe ultimul. Și știu că nu sunt singurul. Îmi pare rău pentru românii americani, dar americanii au reușit performanța să fie urâți de mai toate națiunile de pe planetă. Dacă nu mult, măcar puțin. O națiune trufașă, îngâmfată, infatuată

.

Confesiv

O leapșă preluată de la Filonous, deși nu m-a atenționat. Cam lungă, dar și eu voi fi cât se poate de laconic.

Principala trăsatură a caracterului meu: încăpățânarea, desigur. Ce altceva? Moștenită de la mama. La bine și la rău. Pentru că mă manifest și când nu trebuie (sau mai ales) și o duc la limită. Uneori mi se pare că aș putea muri sau chiar ar fi mai bine să mor decât să renunț la o idee. Fie ea bună sau greșită. Într-o zi se va petrece și asta cu siguranță.

Calitatea pe care o prefer la un bărbat: să fie spiritual.

Calitatea pe care o prefer la o femeie: feminitatea.

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: ceea ce-mi lipsește mie.

Principalul meu defect: faptul de a avea prea multe defecte. Și culmea, toate principale.

Ocupaţia mea preferată: să călătoresc. Dar nu spre sau dinspre slujbă.

Visul meu de fericire: s-a împlinit. De acum doar apropierea morții mă mai excită (ca mister). Dar și ăsta e un vis care se va împlini. Cel puțin altora li s-a întâmplat deja.

Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: să devin prinzonierul trupului meu pe timp nelimitat.

Ce-aş vrea să fiu: bogat și risipitor.

Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Canada (Mongolia ca alternativă)

Culoarea preferată: verde (verdele ăla pe care-ți vine să-l paști).

Floarea preferată: floarea de măr. Pe urmă cea de cais și cireș. Pe urmă păpădia. Și pe urmă trifoiul. Și Sulfina. Neapărat.

Pasărea preferată: rățușca.

Prozatorii preferaţi: prozatorii buni.

Poeţii preferaţi: Pablo Neruda, Poe, Eminescu, Topârceanu.

Eroul preferat: Švejk (Jaroslav Hašek), am mai spus-o și cu altă ocazie și am și motivat de ce.

Eroina preferată: o sirenă dintr-un basm pe care l-am uitat.

Compozitorii preferați: prea mulți să-i înșir pe toți.

Pictorii preferați: impresioniștii.

Eroii din viaţa reală: prea mulți. L-aș menționa, totuși, pe Corneliu Coposu și un unchi al meu, Petre al Șoitului.

Eroinele din istorie: niște sirene (dar nu cele din Odiseea lui Homer, ci altele). Dacă nu sunt reale, ceea ce mi-ar părea rău, rămâne mereu mama.

Băutura şi mâncarea preferate: berea și mielul.

Numele preferat: Camelia, Bogdan, Radu.

Ce detest cel mai mult: fanatismul religios.

Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Lenin, Stalin, Ion Iliescu.

Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: respectul față de inamic.

Darul natural pe care-aş vrea să-l am: prefer să nu-l menționez.

Cum aş vrea să mor: treaz, ascultând muzica preferată, ținându-mi de mână nevasta.

Starea de spirit actuală: mai bună decât altădată.

Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: încrederea în semenii tăi. Pentru că și eu le fac și știu cum e. Mai ales că le și repet mereu.

Deviza mea: n-am.

O dau mai departe lui Andrei Gheorghiu, dar nici eu nu-l avertizez.

.

Sodiu

Azi, în timp ce mă deplasam spre Walmart să-mi fac aprovizionarea, am ascultat la radio o emisiune despre alimentație. Era invitată o nutriționistă și se discuta pe marginea ultimei ei cărți al cărei subiect era sodiu. Așa am aflat că (înfricoșat) canadienii consumă cel puțin o cantitate dublă de sodiu decât cea normală. Ceea ce ne afectează în o mie și una de feluri. Fără sodiu nu se poate, dar ce e prea mult strică. Și se indica exact cât ne trebuie, doza zilnică. Pe care n-am reținut-o, pentru că vorbea în sute, pe stil englezesc, adică 13 sute de miligrame sau 15 sute de miligrame, sau undeva între. Plus minus (destul de puțin). Și că se fac presiuni asupra companiilor ce produc alimente să scoată, treptat, sodiu din produsele lor.
Oamenii ăștia n-au ce face, după părerea mea. Că zahărul l-au scos și l-au înlocuit nu cu glucoză sau fructoză, ci cu chimicale dulci, de zece ori mai dăunătoare ca zahărul (Acesulfame K, Alitam, Aspartam, Cyclamat, Dulcin, Glucin, Neotam Saccharin, P-400 și mai sunt!!). Cu ce vor înlocui sodiu? Cu potasiu? Mâine poimâine vor înlocui și apa. Probabil cu aer. Iar aerul cu azot, în curând se va descoperi ca inhalăm prea mult oxigen, că aerul e prea bogat în oxigen și vor scoate la vânzare butelii cu aer îmbunătățit în azot.
Bine, au urmat telefoanele ascultătorilor. Un tip se plângea că transpiră foarte mult și îi e foarte greu să-și mențină echilibrul electrolitic fără un adaos de săruri minerale, inclusiv săruri de sodiu (clorura de sodiu). Da, răspunde nutriționista, e un caz special, în cazul respectiv necesarul de sodiu fiind altul. Păi, bine, doamna nutriționistă, matale la cine te refereai, îmi venea mie să întreb, dar n-aveam un telefon mobil cu mine, nu sunt așa important să am unul, la cei care stau toată ziua în casă și nu fac nimic? Dar și aceștia au greutăți diferite, metabolism diferit. De unde ai scos sutele alea de miligrame fix?
Părerea mea e că organismul știe exact cât sodiu îi trebuie, uneori mai mult, alteori mai puțin și își ia singur necesarul dacă are de unde. Ce-i prisosește elimină. Prin piele, prin urină, prin plămâni etc. Oare unei capre cât sodiu îi trebuie? Bunica ținea capre când eram mic și cum dădeau de un drob de sare îl lingeau în extaz. Și nu făcea niciuna hipertensiune. Sau nu știam noi?
Dar stresul? Pentru că stresul e sursa tuturor afecțiunilor interne ale organismului nostru. Mai puțin cele moștenite genetic și cele dobândite de la nutriționiștii moderni ori de la hapurile prescrise de medicina la fel de modernă. Pe când vom afla cât stres avem nevoie și cât ne prisosește. Pentru că, deocamdată, suntem bombardați din toate părțile cu el. Viața noastră nu mai e nici liniștită, nici cu pace în suflet. Ci dezechilibrată. Nu atât nutrițional, cat psihic și sufletește
.

Pandorum

Am văzut Pandorum, nu la cinema și nici n-am închiriat filmul, altfel mi-ar fi părut rău după bani, l-a descărcat unul din băieții mei, la mulți ani, băiete! (e ziua lui, azi), un film subțire, fără pretenții, m-am uitat pentru că sunt un înfocat fun SF.
M-a convins mult mai mult Charles Chaplin, cu care am petrecut sâmbăta și duminca. Piciul, Circul, Goana după aur, Timpuri noi, Luminile orașului și alte câteva scurt metraje. Sunt de acord cu cei ce susțin că Chaplin a fost un geniu al cinematografiei. Fie și mute.
Pandorum e plin de clișee. Sau mai degrabă o compilație de alte filme, nu are nimic original, nu merită discutat în detaliu. La câteva secvențe ce se voiau dramatice și tensionate, m-a apucat râsul. Nu-l recomand. Nici măcar celor înnebuniți după SF ca mine
.

District 9

Mi-a plăcut District 9 cu toate hibele pe care le are. Mai mult decat Avatar. De fapt, privind înapoi, din Avatar n-am rămas decât cu performanțele vizuale. Ceea ce m-a impresionat la District 9 a fost actorul (Sharlto Copley) care a interpretat rolul principal, Wikus Van De Merwe. Le-a dat palme multor stele americane.
Mi-a plăcut și regia, în ciuda debutului regizoral (Neill Blomkamp).
Ceea ce mă deranjează sunt scârțâielile unora despre mesajul rasist. Vezi doamne, rasa albă îi salvează pe alieni (idem în cazul lui Avatar). De ce iarăși albii? Pentru că negrii ar vrea ei să-i salveze? Foarte bine, de ce nu-i salvează, adică cine-i oprește să facă un film în care ei sunt marii salvatori. Eu n-am luat-o ca pe un afront când Will Smith salvează planeta în Independence Day. Unde îi nimicește pe alieni. La fel ca și în Man in Black. Nu m-a deranjat când tot Will Smith e ultimul supraviețuitor integru de pe planetă (I am legend). Din păcate, e din ce în ce mai grav să te naști alb. Pentru că automat ești rasist. Iar dacă nu ești, devii prin sugestie. Vrajba e întreținută artificial de interesele unor grupuri. Între sexe, între rase, între religii. Fără neînțelegeri majore, fără lupte, fără războaie (măcar focare) n-ar mai exista plăcerea de a-ți exercita puterea. Ce dracu să faci cu miliardele de dollari dacă nu-i investești în entertainment la o scară planetară.
Mă întorc la film, care ar merita discutat din multe puncte de vedere. Doar că eu am văzut District 9 mai degrabă ca pe o poveste de dragoste. Restul e fundal social. O poveste de dragoste al cărei punct culminant e în final, atunci când Wikus prezintă fotografia de mireasă a soției sale, asociind-o cu un înger. O scenă de o duioșie extremă, puternică, sugestivă și convingătoare

.

Revelion

E simplu să scrii despre Revelion. Am mâncat, am băut, am dansat. M-am distrat. Am mai petrecut un an la groapă. L-am înmormântat. Ce contează, vine altul. Urări, telefoane, felicitări, vizite, musafiri.
Dincolo de toate astea, e trist, încă n-am reușit să-mi răspund la întrebări pe care le consider importante. Care e rostul meu printre celelalte șapte miliarde de indivizi? Să mă bâțâi pe ringul unei săli de restaurant în noaptea dintre ani? Să pretind că viața e frumoasă și interesantă? Să-mi pun pene de ștruț pe chelie?
Cine beneficiază de faptul că trăiesc? Uneori mă simt ca în filmul Matrix, că toată lumea aceasta e numai în capul meu, că mi se dă senzația de-a fi o rotiță într-un angrenaj în timp ce produc bioenergie altor entități. Măcar de aș fi sigur că o produc și pe aceea și că am un rost.
Universul e un concept tragic. Singurul său moment sublim pare a fi momentul zero, înainte de a se naște

.

Bilanț

Cam păgubos anul ăsta. Am câștigat pe jumătate cât anul trecut. Dar n-am murit (asta cu nemuritul o trec la partea pozitivă).
Am ajuns în România cu escală în Londra, am lansat o carte (cea din dreapta sus), știu că n-ați citit-o, dar eu am scris-o. Mi-am vizitat neamurile și câțiva prieteni.
Greutatea mi-am menținut-o constantă (o trec si pe asta la pozitiv). Și faptul că nu mi-am făcut dușmani noi. În schimb i-am ascuțit pe cei vechi.
Mi s-a mai mărit chelia și am mai pus un an în cârcă. Mă simt deșelat.
Am mai citit câte ceva, am reușit să finalizez încă o carte (pe care nu știu dacă o public, până la urmă), am văzut o mulțime de filme, multe furate de pe internet, la greu.
Nu demult mi s-a dezlipit lucrarea (un pod de șase dinți) pe care am înghițit-o fără să-mi dau seama. Podul a trecut prin aventura prin care l-am aruncat și a ieșit tot fără să-mi dau seama. L-am recuperat în ultima clipă (recuperarea o trec, desigur, la pozitiv).
Moș Crăciun mi-a adus ce i-am cerut, un bilet la filmul Avatar, în 3D, cu gașca. Am fost opt în gașcă. Eu, Sulfina, băieții mei, Flo și vecinii din potcoavă. Băcanii chiar ei, plus ”a mică” a lor. Filmul a fost impresionant, mai ales de la jumate încolo, când m-a apucat ceva să merg undeva. Am rezistat până la final ca să nu deranjez lumea și să nu pierd din spectacolul cu ochelari. De două ori l-am mângâiat pe cap pe eroul principal, că avea capul la câțiva centimetri de mine și o dată am mângâiat-o și pe Sigourney Weaver pe care o cunosc din Alien, o preferată a mea din tinerețe. Am mângâiat-o când nu era atentă Sulfina, altfel mi-ar fi tras peste mână de nu m-aș fi văzut și aș fi mângâiat-o eu și pe Ney'tiri, eroina filmului, dar mi-a fost frică de coada ei care m-a fascinat mai bine de două ore.
După film ne-am întrebat unul pe altul în timp ce fugeam către veceu.
- Na, ți-a plăcut?
- Aha...
Mie cel mai mult mi-a plăcut cum trăgeau pandorienii cu arcul, aveau niște săgeți cât niște sulițe, pe urmă mi-a plăcut că aceiași pandorieni, populatia na’vi, aveau mai puține degete decât avatarii și-mi tot imaginam niște porcării, cum fac ei, adică, copii cu cozile alea ale lor și altele.
De la veceu am ieșit cu o impresie și mai bună despre film, că puteam să mă concentrez deja la ceea ce vizionasem.
Ce nu mi-a plăcut a fost că n-am văzut cum mănâncă na’vi, cum folosesc ei toaleta, decât cum beau apă și cum se pupă și că nimeni n-a avut un rol negativ în film. Cei care ar fi putut să-l aibe, colonelul și reprezentantul bogătașilor, au jucat pe proștii. Iar militarii ca o gașcă de tolomaci. Trăgeau și mureau și ziceau yes, sir! Dar nu-i nimic, că ne așteaptă o trilogie cu aceeași eroi și aceleași efecte de imagine, așa că regizorul va trebui să umble la poveste și să o facă mai interesantă.
Iar data viitoare merg la film în pamperși

.

Sarbatori

Pentru prima oară de când sunt în Canada mi-am cumpărat brad artificial. Nu din motive ecologiste, nu cred că ești mai ecologic folosind plasticuri, ci dimpotrivă. Dar am mai dezbătut subiectul ăsta anul trecut pe alte bloguri, nu vreau să-l redeschid. Am brad de plastic din motive mult mai banale. Managerul clădirii în care locuiesc a interzis brazii naturali pe motiv că e un potențial risc de incendiu. N-am chef să mă bat cu el în argumente.
Nu-i nimic, bradul a venit împodobit cu beculețe, a fost mai ieftin ca unul natural, după Bobotează am să-l arunc la gunoi ca să am o mică senzație că fac ce-am făcut și anii trecuți. Moș Crăciun sper să nu fie unul artificial made în China. Anul acesta am fost mai cuminte ca anul trecut și trag speranțe... Poate un bilet de film la Avatar? O cravată, ceva?
Bestsellerul meu e aproape de final. Nu mă grăbesc, pentru că vreau să sparg gura târgului. Iar târgul merită să umble cu gura spartă.
Iarna s-a mai domolit, am ajuns la temperaturi suportabile, plăcute chiar. Minus 15 te înfioară de plăcere.
Și vin sărbătorile! Și le urez celor care se rătăcesc pe aici, sărbători frumoase și pline de mister! Crăciun si An Nou fericit!

.