15 mai

Ieri a fost vineri dar azi nu mai e, azi e sâmbătă.. În România e deja duminică, unii se trezesc la ora asta, se scoală din pat și se pregătesc să meargă la biserică. Sunt foarte multe biserici în România în ultima vreme. Am vizitat și eu câteva. Pentru că se construiesc pe bandă rulantă. S-a trecut dintr-o extremă-n alta. Și foarte mulți popi. O armată întreagă. Iar lucrurile n-au să se oprească aici. Lucrurile se vor opri abia când popii vor deveni mai numeroși decât cei care nu vor fi popi. De la sine. Mi-e teamă să nu iese cu scântei din cauza densității, pentru că hai să fim corecți, românul mai degrabă s-a ticăloșit în ultimii 20 de ani decât s-a pocăit. Dar nu știu dacă e vreo relație de proporționalitate între numărul de păcătoși și cetele de preoți. Mai sunt și mănăstirile, că e bine să existe și concurență... Gata, frână!

Și uite cum stau eu fără nici o știre de niciunde, rupt de lume la capătul pământului. A planetei. Poate că e bine așa, că nu știu. Am sunat-o pe Sulfina de la o cabină telefonică. Cabine telefonice avem.
- Îmi țin jurnalul, i-am spus.
- Înseamnă că n-ai internet, s-a prins ea. Tu nu-ți ții jurnalul decât atunci când n-ai internet. Te-am prins?
- M-ai prins.
Și barăci avem, chiar locuim în ele. Avem și cartele telefonice. La chioșc. Și ziare avem la chioșc numai că eu nu citesc ziare, mereu aceleași crime prin ele, comise mereu de criminali, crime de care m-am cam săturat. Așa cum m-am săturat și de reclame. Nu există pagină de ziar să nu vezi mașini de vânzare. Sunt atât de multe mașini de vânzare în ziare de parcă le-ar oua gâștele din zbor.

La serviciu e obligatoriu să cari cu tine masca de gaze. Ai o gentuță pe care o agăți de o centură, bagi în ea masca și o cari la șold. Ori la spate. În timp ce mergi te bate la fund. Dacă simți gaze otrăvitoare îți pui repede masca. Are și filtru. C 100, nu știu de la ce vine. Dar dacă oxigenul e deficitar n-are rost să-ți mai pui masca, nu ajută la nimic, crapi oricum cu tot cu filtru. La șapte jumate dimineața e ultimul autobuz. Te urci în el, faci zece minute până la uzină. Eu urc în cel de șapte și-un sfert, să fiu sigur că ajung la timp. Sunt conștiincios adică. Îmi place să fiu conștiincios. Mai ales duminica și sâmbăta când sunt plătit dublu.

În pauze citesc. Îmi pare rău că n-am luat biblia cu mine. Nu că n-aș fi citit-o deja din scoarță-n scoarță, dar să scot niște citate din ea cu care să-i dau peste nas Ioanei T. Am luat, în schimb, alte cărți. Ultimele rămășițe de cărți în limba română pe care încă nu le-am citit de două ori. Pe urmă n-o să am încotro, voi trece la cărți în limba engleză, deși nu-mi place să citesc în engleză. Nici măcar cele scrise originar în engleză. Prefer traducerile românești. Mie limba română mi se pare foarte frumoasă și exotică. Chiar elegantă. Mă relaxează când citesc în românește și mă binedispun. Mai ales dacă sunt cărți scrise de autori români. Nu chiar orice autor român pentru că unii mă plictisesc la fel de mult ca francezii sau rușii contemporani. Cel mai rău mă plictisesc autorii români din generația 2000. Ei, nu toți. Au o atmosferă aproape pornografică în cărți sau scabroasă, de parcă sexualitatea nu poate fi scoasă din contextul pornografic și scabros. Și droguri, ca și cum ei ar fi descoperit drogurile. Viața nu e numai pornografie, droguri și căcat. Vorbesc și eu de unul singur, nu mă cert cu nimeni. Însă cel mai mult mă nervează englezismele, unii din autori au ajuns să-și pună și titlurile poeziilor în engleză. Așa se zice, că e șic. La modă. Lăv iu, hani.

Majoritatea colegilor mei de aici sunt quebequoși, nu-i înțeleg ce vorbesc. N-am uitat nici eu franceza de tot. Quebequoșii nu vorbesc franceză însă, ci își bat joc de ea așa cum au început și românii să-și bată joc de limba română. Să spună marfă la orice și nașpa. Plus englezismele de care pomeneam. Pe Maria n-o mai cheamă Maria ci Mery. Și nici nu mai e drăguță, ci sweet. Și lumea nu-și mai urează drum bun, ci take care.
Nu știu de ce mă nervez că doar sunt singur în cameră. Poate sunt lovit cu leuca. Mai bine mă uit la un film

.