Sanchez

Alo!

Da.

Aș dori să vorbesc cu Maria.

Care Maria?

Maria Gonzales.

Greșeală.

Mă scuzați.

Nu face nimic.

Da

Alo!

Da, am spus da.

Aș dori să vorbesc cu Maria Gonzales.

E greșeală, v-am mai atenționat odată. Ce număr ați format?

112127...

Numărul meu... Însă nu cunosc nicio Maria Gonzales.

Mă scuzați.

Bineînțeles. Numai că-mi mâncați impulsurile cu greșelile astea.

Alo! Cu Maria Gonzales, vă rog.

M-ați sunat și ieri.

Maria Gonzales?

Și alaltăieri.

Bună ziua...

De câte ori trebuie să vă repet că aici nu locuiește nimeni cu numele Maria Gonzales?

Ăsta nu e numărul Mariei Gonzales?

Nu, ăsta e numărul meu. Și nu mă cheamă Maria. Nici Gonzales.

Pot să-i las un mesaj Mariei Gonzales?

Ascultă, dominișoară de la celălalt capăt al firului, nu pricepi ce-ți spun? Nu mă mai suna că-mi mănânci impulsurile.

Alo!

Da. Pe cine căutați?

Pe Maria Gonzales.

Voi sunteți bătuți în cap? Ăsta e numărul meu, telefonul meu, urechea mea, nervii mei. Vă bateți joc de oameni?

Nu e nevoie să strigați în aparat, era suficient să ne spuneți că e greșeală.

V-am spus deja de nenumărate ori. Nu înțeleg ce aveți cu mine, vi s-a pus pata, v-am făcut ceva, aveți vreo poliță de plătit?

E numărul pe care ni l-a lăsat Maria Gonzales.

Dar acum e numărul meu, pricepeți? Vă rog să mă scoateți din baza dumneavoastră de date!

Mă scuzați.

V-am scuzat până acum, dar începeți să mă iritați.

Alo!

Da

Maria Gonzales?

Care Maria Gonzales, deșteapto?

Poftim?

Niciun poftim. V-ați pus în cap să-mi tocați nervii și să mă tapați de impulsuri. Vă știu eu, fireați ai dracului!

Alo!

Ce alo, putoareo?

De când mă faci putoareo?

Iartă-mă, dragă, credeam că e altcineva.

Cine credeai că sunt?

Nu știu.

Păi ai spus altcineva, tu nu știi cine te sună?

Nu știu. Cineva care se interesează de una Maria Gonzales.

Cine e Maria Gonzales?

Habar n-am.

Și atunci de ce te sună pe tine?

Cred că e greșeală, deși i-am explicat duduii dar văd că nu pricepe.

Care duduie?

Cea care mă tot sună.

Te sună o duduie! Cum o cheamă?

N-am întrebat-o.

Păi te sună de atâtea ori și nu știi cum o cheamă?

Nu.

Nu prea îmi vine să cred dar fie. Te las, am uitat ce voiam să-ți spun, m-ai luat tare cu „putoareo”.

Iartă-mă, dragă!

Bine, pa!

Pa!

Alo!

Da.

Tot eu sunt, auzi, dar ce vrea duduia de la Maria asta Gonzales a ta?

Nu a mea, a lor.

Care a lor?

Păi nu e mereu aceași voce.

Vrei să spui că te sună mai multe dudui?

Da, cred că da.

Cum adică crezi că da? Da sau ba?

Da. Ba... nu sunt sigur.

Bine, fie „a lor”... și de ce o sună?

Nu mi-au spus. Nici nu i-am întrebat.

Ia să-i întrebi.

Da, dragă.

Pa.

Pa.

Alo.

Da.

Tot eu sunt.

Da, iubito.

Și nu se prezintă când o caută pe Maria asta Gonzales?

Nu.

Și tu nu i-ai luat la rost, păi cum se poate?

Nu.

Ia să-i iei.

Da, dragă.

Bine, pa.

Pa

Alo!

Da, iubito!

Pot să vorbesc cu Maria Gonzales?

Care Maria Gonzales? A, Maria Gonzales...Cine-o caută?

Banca Montreal.

Așa deci, banca Montreal... Cum s-o caute banca Montreal? Banca nu sună la telefon, oamenii sună la telefon.

Sunt operatoare la banca Montreal.

Operatoare la banca Montreal sună alfel. Dar tot n-am aflat cine ești.

Numărul meu de identificare e 1231.

Bună ziua, domnișoară 1231! Ai cumva și un nume?

Elena. Puteți să mi-o dați la telefon pe Maria Gonzales?

Și ce dorești cu Maria Gonzales?

Aș dori să vorbesc cu ea.

Evident. Însă ți-am mai explicat de nenumărate ori că nu există nicio Maria Gonzales la numărul ăsta. Nu exist decât eu. Mă tot suni și-mi mănânci impulsurile, dar de priceput nu pricepi. Ori o faci intenționat, Elena 1231.

Eu n-am mai sunat. Poate a fost o altă operatoare.

Sunteți mai multe operatoare... Adică am bănuit. Ești căsătorită, Elena?

Mă scuzați pentru greșeală...

Nu pentru că m-ar interesa neapărat, eu sunt însurat, dar o să mă întrebe soția.

La revedere!

Nu închide, am și eu o rugăminte la tine.

Poftiți!

Poți să lași o notă pentru restul operatoarelor că numărul ăsta de telefon nu aparține Mariei Gonzales?

Da, sigur, o să las.

Mulțumesc, Elena.

Cu plăcere.

Nu mi-ai răspuns dacă ești căsătorită...

Alo.

Da.

Pot să vorbesc cu Maria Gonzales?

Sunteți culmea. În ce problemă?

E personal.

Atunci nu puteți.

Atunci putem să lăsăm un mesaj?

Nici asta nu puteți.

Atunci....

Nici!

Alo! Cu Maria Gonzales.

Fire-ați ai dracului cu Maria Gonzales a voastră cu tot! Îmi mâncați impulsurile telefonice, nerușinaților!

Tot eu sunt, hi hi! Am făcut o glumă. Îmi place cum te-ai ambalat.

Tu ești iubito?

Eu sunt. N-ai mai aflat cine-o caută pe Maria aia Gonzales?

Ba da, Banca Montreal.

Și ce vor de la ea?

Poate vor să-i ofere vreun împrumut. Sau vreun credit card. Nu știi cum sunt băncile?

Ia să-i întrebi!

Bine, dragă. Deși astea sunt probleme pe care o bancă le discută numai personal.

Atunci să te lase în pace.

Asta așa e.

Alo, tot eu sunt, am uitat să-ți zic pa.

Pa, dragă!

Alo!

Da, poftiți

Aș dori să vorbesc cu Maria Gonzales.

La telefon.

Dacă se poate cu Maria Gonzales, doamna.

Da, eu sunt, sper că nu-mi puneți la îndoială sexul, nu vi-l pot arăta prin telefon.

Aveți voce de bărbat.

Același lucru voiam să spun și eu despre dumneavoastră.

Păi eu sunt bărbat!

A, da? Și de ce mă cauți?

O caut pe Maria Gonzales.

La telefon.

Puteți să-mi spuneți data și locul nașterii?

Cu ce ocazie?

Ca să verific dacă sunteți Maria Gonzales.

Cine întreabă?

Numărul meu de identificare...

Nu mă interesează numărul tău de identificare, am auzit că vi-l schimbați după fiecare conversație cu clientul. Cum te cheamă?

Anton.

Anton și mai cum?

Anton cred că ajunge.

Nu ajunge. Unde locuiești, Anton?

E confidențial.

În ce dată te-ai născut?

E tot confidențial.

Și atunci tu de ce mă întrebi de locul și data nașterii, datele mele nu sunt confidențiale?

Dumneavoastră v-ați dat Maria Gonzales, nu eu.

Tu ai vrut să vorbești cu Maria Gonzales, nu eu.

Pot să-i las un mesaj?

Cui, Anton?

Mariei Gonzales.

Da, poți să-mi lași un mesaj.

Să sune la numărul...

Ascultă, Anton, văd că ești lovit cu leuca, poți să mi-o dai pe Elena?

Nu știu despre cine vorbiți.

Elena, operatoare la banca Montreal.

Noi nu suntem banca Montreal.

Dar cine sunteți?

Suntem o agenție de recuperare a celor cu întârzieri de plată.

Gata, am înțeles. Atunci vreau să vorbesc cu șeful tău.

Da, vă transfer, o să dureze câteva momente.

Alo.

Băi, boule!

Poftim??

Am un bou lângă mine, sper că nu te deranjează.

Vă avertizez că această conversație este înregistrată...

Căcatule!

Pardon??

Am un căcat lângă mine care-mi mănâncă impulsurile telefonice. Ce părere ai?

O să...

Băi, pulifricule! De două săptămâni mă sunați aproape zilnic și-mi mâncați impulsurile de telefon.

Alo!

...

Alo!

Da! Cine e la telefon?

Alo! Cu Maria Gonzales, vă rog.

Vorbește mai rar. Și mai tare că nu aud.

Cu Maria Gonzales!

Mai tare, că sunt surd.

Cu Maria Gonzales!!

Mateos Zambaru?

Maria Gonzales!!!

Îmi pare rău, dar nu aud. Încearcă mâine dimineață. Nu, dimineață nu, că-mi mâncați impulsurile. Mai pe seară.

Alo!

Greșeală.

Alo, ce naiba, îmi închizi telefonul în nas?

Iartă-mă iubito, credeam că sunt cei cu Maria Gonzales.

Cred că ai inventat-o tu pe Mariaa asta Gonzales, ca să-mi trântești telefonul în nas sau să mă faci putoare...

Nu, dragă, cum să inventez eu. Cred că e o agenție specializată, au niște numere pe care nu le pot verifica, s-or fi încârdășit cu cei de la compania de telefoane, știu că nu sunt în localitate și mă sună ca să mă taxeze pe roaming.

Și li s-a cășunat tocmai pe tine?

Așa se pare.

Fie, dacă zici tu. Vezi că închid, am uitat ce-am vrut să-ți spun. Dacă-mi amintesc te sun. Numai să nu-mi mai închizi telefonul.

Nu, dragă.

Pa.

Pa.

Alo.

Da.

Mi-am adus aminte ce voiam să-ți spun... alo, mă auzi?

Da, dragă.

Mi s-a părut că vorbesc singură și credeam că ai închis.

Nu, dragă.

Ce spuneam?

Că ți-ai amintit ce voiai să-mi spui.

Am uitat iar. Las că te sunt mai târziu.

Bine, pa.

Pa.

Alo.

Ți-ai amintit?

Alo!

Da.

Cu Maria Gonzales, vă rog.

Îmi pare rău.

Alo. Puteți să mă puneți în direct cu Maria Gonzales, vă rog?

Ascultă, duduie, tu crezi că eu sunt centrală telefonică?

Mă scuzați, aș putea să-i las un mesaj, atunci, sau să revin mai târziu?

Cui să-i lași un mesaj, duduie?

Mariei Gonzales.

Maria Gonzales a murit!

Poftim?

A murit.

Când a murit?

Ieri.

Cum... a murit?

În accident de mașină.

Îmi pare rău. Condoleanțe!

Mulțumesc.

Pot să vă rog ceva?

Da, depinde.

Puteți să-mi faxați certificatul de deces al Mariei Gonzales?

Ce certificat de deces nerușinato? Nu destul că-mi consumați impulsurile, acum să vă și faxez? Vă bag în pizda mamii voastre de derbedei! Lăsați morții în pace! Spurcăciunilor!

Pardon??

Ce pardon, citiți ziarele, a murit maria Gonzales, Dumnezeu fie lăudat!

Alo!

Tu ești iubito?

Eu sunt.

Îți dau o veste bombă. A murit Maria Gonzales!

Și ce-i cu asta? Ce am eu cu Maria Gonzales? Cred că ai rămas cu un fix. Cu o obsesie.

Bineînțeles, ajunsesem la disperare.

Și acum o să te lase în pace?

Sper, de ce m-ai sunat?

Voiam să te întreb ceva, dar am uitat, m-ai luat cu Maria asta Gonzales a ta. Că numai de ea îmi vorbești de o lună. Te las că încep munca. Pa.

Pa.

Alo, tot eu sunt.

Da, dragă.

Dar de unde știi că a murit?

Am citit în ziar la rubrica de decese.

Tu nu citeai rubrica decese.

Nici n-o citesc, a fost doar o întâmplare. Fericită!

Bine, pa, că intru în șfung,

Pa.

Alo!

Da.

Tot eu sunt.

Da, dragă.

Mâine vii acasă?

Da, dragă.

Adu-mi și mie pagina de ziar cu pricina.

Ți-o aduc.

Te-am lăsat, pa, că întârziu.

Pa.

Alo.

Da.

Pot să vorbesc cu Maria Sanchez, vă rog?

Cu cinee??

.

Radiografie

- Mă poți ajuta și pe mine cu o țigară?

Eram în fața farmaciei din cartier, tocmai ieșisem de la dentist fericit că scăpasem doar cu o radiografie. Am mai scăpat eu și altă dată cu dinți sau măsele scoase însă, de când mi s-au împuținat drastic, mă refer la dinți, am devenit mai prudent. 

Probabil că și zâmbeam din colțul gurii unde-mi îndesasem țigara cu voluptate, doar era vineri, într-o dimineață rece și însorită de sfârșit de februarie. Parcările din plaza erau mai degrabă goale și mă întrebam dacă avea să se aglomereze (bineînțeles că avea să se aglomereze, dar nu atât de curând). Se făcuse aproape nouă când, din senin, a apărut insul, tipul care m-a acostat. 

- O țigară...da, da, sigur.

Părea dezinvolt și avea o voce fermă cu toate că nu zâmbea, în Canada zâmbești când te adresezi cuiva, sau măcar simulezi, dacă nu cumva ai de gând să-l înjuri. Era clar că tipul nu ieșise de la dentist, de la dentist ieșisem eu teafăr și bine dispus, altfel individul (un bărbat în jur de 60 de ani) arăta îmbrăcat decent, curat, nici prin cap nu mi-a trecut să-l refuz.

- Da, poftim, cum să nu.

I-am întins pachetul. Destul de mototolit.

- Pot să iau două?

- Două?

- Două țigări...

- A, da... ia-ți două!

Cu toate că, pe moment, am avut o mică reținere, în pachet nu mai erau decât patru țigări de toate, dar dacă s-a îndurat el să-mi ceară încă una, de ce nu.

- De ce nu.

- Mersi.

- Cu plăcere.

- Nu te supăra că te întreb, a continuat fără să ezite, ba chiar foarte sigur pe el, era clar că nu cerea prima oară, n-am mâncat azi nimic, n-ai niște mărunțiș la tine?

- Mărunțiș...

Am deschis portofelul cu ceva mai multă reținere de data asta, nu obișnuiesc să car bani mărunți, dar și jenat că o persoană ca cea din fața mea a ajuns să-mi ceară bani de mâncare... până la urmă am scos o bancnotă de 5 dollari și i-am așezat-o în palmă.

- Cu 5 dollari nu prea mai iei mare lucru în ziua de azi...

Abia atunci i-am remarcat ceasul de la mână, un Rolex, nu știu dacă autentic sau o copie ceea ce m-a făccut să mă fâstâcesc. Din cauza surprizei.

M-am mai scobit odată în portofel, am mai scos o bancnotă  5 dollari și i-am întins-o ca teleghidat, ca și cum i-aș fi fost dator și întârziasem cu plata.

- Mulțumesc, mi-a răspuns, I really appreciate.  

N-am mai reușit să-i dau nicio replică pentru că tipul a și luat-o din loc dispărând, la un moment dat, printre cele câteva mașini din parcare. L-am urmărit din reflex cu privirea. Sau poate nu din reflex, poate nici nu știu de ce sau nu înțeleg nici acum. S-a îndreptat glonț spre un SUV, un Forester Subaru, nu cel mai nou model însă bine întreținut pe care l-a pornit destul de în grabă și a plecat lăsându-mă confuz

.

Urme pe zăpadă

Nu numai că a fost Ziua îndrăgostților, adică Valentine Day, ocazie cu care ne-am făcut cadou o saltea nouă, weekend-ul ăsta a fost și sărbatoare națională (weekend lung adică) adică Ziua Familiei. Adică Sulfina m-a și luat la rost

- Unde mă scoți de Ziua Familiei că m-am săturat de stat în casă? Adică poate vrei să explodez...

- Păi unde să te scot dacă vineri lucrezi și sâmbătă ne vine salteaua nouă. Iar luni mă întorc la muncă.

- Atunci lasă vinerea și sîmbăta, unde mă scoți de ziua familiei, duminică?

Mergea și semnul exclamării.

- A, dumincă la biserică, mi-a venit să spun, dar mai bine am tăcut că poate era de acord.

Adică vineri ne-am făcut de cap fiind ultima oară când dormeam pe salteaua veche, iar sâmbătă iar ne-am făcut de cap cu salteaua nouă. Eu mi-aș fi făcut de cap și duminca, salteaua era încă nouă, dar a trebuit să o scot pe Sulfina din casă, altfel mi-a promis că explodează.

Cam pe la 12 (până la urmă ne-am făcut de cap și duminică toată dimineața cu riscul să explodăm amândoi) am luat-o pe direcția Roky Mountain pe autostrada 16 până la Evansburg să vedem niște terenuri înghețate. Primul teren nu l-am văzut pentru că nu l-am găsit cu toate că ne-am luat adresa și un pliant cu hărți, am condus pe niște drumuri de țară înzăpezite, gata să ne răsturnăm în toate direcțiile. Numai ferme peste tot, peste alte ferme, numai pășuni pline de zăpadă peste alte pășuni și numai copaci fără frunze. Ne-a apucat foamea de-atîta goliciune, iar vântul bătea dinspre nord cu o nerușinare de nedescris.

Nici al doilea teren nu l-am găsit cu tot cu hărțile de pe google, poate și de aia ne-a picat pata pe o proprietate privată cu brazi și pini verzi până la cer de ni s-a tăiat răsuflarea. Nu mă mai iau eu după Google. Pe urmă am intrat pe o potecă pe care o poți doar visa, prin pădurea tot așa, privată, iar la capătul potecii am dat peste o casă. Ieșea fum pe coș ca-n povești. Doar că nu mirosea a gogoși. Asta ne mai lipsea. Ne jucau ochii-n cap de foame. Sau colaci. Sau un pui fript.

- Dacă iese careva afară, s-a speriat Sulfina.

Așa că m-am speriat și eu și am luat-o înapoi. Dar nu cu fața, cu fața ar fi fost ușor, ci cu spatele,  pe poteca aia nu se putea întoarce mașina. Și mergând cu spatele, speriați că poate apare careva din casă cu vreo lopată de curățat zăpada, am intrat cu o roată sau cu două în șanțul de pe margine și ne-am împotmolit de tot.

- Na, am vrut pădure.

- Pai da, că altfel explodam.

Am încercat toate trucurile de șofer degeaba. Bine că cel puțin nu mai eram în cîmpul vizual al căsuței, era tocmai momentul prielnic să se dea stăpânul la noi și să ne tăbăcească spinările.

- Cobor eu și împing mașina, s-a oferit Sulfina. Să-mi dezmorțesc picioarele că altfel explodez.

Unde s-o las pe Sulfina să împingă cu forța ei de Sulfină.

- Poate vrei să vină stăpânul casei și să-ți tăbăcească spatele. Mai bine așteaptă să pun viteza în poziția neutru și te-ajut și eu. O împingem împreună.

- Iar dacă iese careva cu lopata poate ne-ajută să o dezăpezim.

- Vezi să nu ne-ajute, mai degrabă cheamă poliția.

Speriat și de poliție am pus repede mașina în neutru și-am ieșit și eu afară la împins. Numai că motorul nu l-am oprit și cum am trântit ușa cum s-au blocat toate (ușile) pe dinăuntru. Safety! Mașină deșteaptă. Să nu cumva să-ți arunci din ea nevasta în timpul mersului. E-hei! În momentul ăla mi-a venit să mor. Mi-a venit să-mi dau cu capul de capotă. Să-mi dau cu capul de vreun brad sau de vreun buștean. Sau de vreun pietroi nenorocit.

- Lasă că o deschidem noi, m-a potolit Sulfina.

Cred că s-a speriat mai mult de mine decât de cine ar fi putut ieși din casă cu vreo lopată.

- Cum o deschidem?

- Lasă că-ți vine ție vreo idee...

- Care din ele?

Poate dacă-mi venea vreo idee să-mi dau cu capul de unul din geamuri.

- Lasă că ne descurcăm noi. Unde ți-e căciula?

Parcă de căciulă-mi ardea mie. Deși, peste vreo două ore avea să-mi ardă.

- Dă-o dracu de căciulă, a rămas înăuntru lîngă poșeta ta.

- Aoleu, poșeta. Simt că explodez.

Două ore ne-am plimbat printre și pe sub conifere, ba de mână, ba de braț, ba în șir indian, bătătorind zăpada în care am lăsat amprentele ghetelor noastre.

- Să vezi ce-o să se minuneze stăpînul proprietății când o să iese din casă și o să vadă atâtea urme

.

As it is in Heaven

Så som i himmelen. 

Un film pe care îl recomand, mai mult nici nu știu ce aș putea să spun pentru ca mi-a luat-o unul înainte pe IMDB. Poate sunt eu prea saturat de filmele americane, cele străine ajung mai greu aici și dacă ajung sunt mai mult producții Hong Kong ori indiene. Filmele indiene nu-mi plac chiar deloc. Iar limba îmi zgârie pur și simplu auzul. O fi vreo alergie.

Altfel, sunt un filmo maniac. E singurul lucru pentru care deschid televizorul

.

Chinezisme

Dacă am început să cred că la minus 15 C e acceptabil înseamnă că e rău de tot. Înseamnă că temperatura a ajuns deja la cel puțin minus 30 C și dacă adaug vântul trece de minus 40 C. Pe o vreme ca asta nu-ți vine să faci nimic, decât să stai undeva cu curul la căldură, nemișcat, încremenit, ascultându-ți respirația. În niciun caz să zburzi prin zăpadă cu o cheie infernală de 3 inch în mână pe care să o mai și agiți în jurul unor șuruburi înțepenite. Mai grav e că șuruburile fac parte dintr-o conductă prin care trec tot felul de gaze sulfuroase, ocazie cu care îți mai iei și o butelie de aer în spate, cu mască cu tot, mască pe care n-o poți pune decât direct pe pielea proaspăt bărbierită ca să etanșeze perfect. Cred că am descris tabloul cat mai aproape de realitate.

Lucrez la Nexen, companie proaspăt vândută chinejilor de la CNOOC, adică guvernului chinez în persoană care, hotărât, s-a proptit în solul Canadei cu un picior, cu alt picior în Marea Nordului și cu altul în Statele Unite. Iar altul în Mexic. Printr-o singură mișcare, însă una dibace. Nu știu câte picioare au chinejii (toți la un loc vreo câteva miliarde), dar e clar că și le proptesc pe unde le vine și pe unde pot. Și pe unde îi lasă fraierii.

Acum că s-au înfipt în nisipurile bituminoase canadiene poate au să facă lobby să dea drumul și la construcția conductei prin British Columbia care să ajungă de pe câmpurile petrolifere din Alberta, direct la ocean. Iar de la ocean direct în China. Chinejii au nevoie de petrol (spus direct), altfel din ce fac ei plastic, iar fără plastic din ce fac toate deșeurile pe care le vând la prețuri de nimicdirect  în toată lumea pe care a și umplut-o cu plastic chinezesc. Au nevoie de export. Fără export economia chinezească nu funcționează. În curând vor exporta și pe alte planete. Direct. Nu pentru că n-ar avea piață de desfacere internă. Dar ce să facă chinejii cu plasticuri, plasticurile sunt mofturi occidentale, iar pe de altă parte, cu banii pe care îi câștigă un muncitor chinez la o fabrică de plastic poate să-și cumpere o farfurie de orez și, eventual, o frânghie cu care să se spânzure când nu mai dă randament și nu mai poate lucra 24 de ore din 24. Am auzit că unde îngropi un chinez crește un lan de orez. O fi doar un banc. La fabricile Apple MacIntosh, am citit pe undeva (poate în Macleans), că muncitorilor, din cauza hexanului cu care curăță piesele electronice, după câțiva ani li se răsucesc brațele și picioarele ca niște fuioare moment în care încep să-și dea drumul disperați de pe acoperișul fabricilor în cădere liberă. Și tot în aceeași revistă mai citeam că pentru fiecare chinez care se fleoșcăie de asfalt se nasc alți trei patru. În curând chiar mai mulți pentru că noul guvern vrea să renunțe la legea un singur copil pe familie. S-a ajuns la concluzia că, dacă o țin așa, cu un singur copil, e în pericol să piară ca națiune. Eu nu le împărtășesc viziunea aritmetică, dar cine se ia după mine.

Am citit pe undeva următoarea glumă: de ce nu se poate face recensâmnt în China? Pentru că imediat ce ai înregistrat un chinez se mai nasc încă doi.

Și dacă tot veni vorba de glume cu chineji, încă una: cum au spart chinejii calculatoarele celor de la FBI?

Au încercat fiecare câte o parolă.

Încă una și gata:

Bulă a făcut poze de buletin la 20 chinezi. Ca să nu scoată pentru fiecare câte o poză separată, pentru că toți semănau unul cu altul, a scos o singură poză în 20 de exemplare. Toţi au fost mulţumiţi, doar un singur chinez s-a întors supărat.

- Asta nu-i poza mea, zice chinezul.

- Cum aşa? Nu seamănă cu tine?

- Ba da, dar cămaşa nu e mea

PS
În fotografie oamenii aceia fac baie în mare

.

Sfârșitul lumii

Unii se așteptau să vină sfârșitul lumii. Pentru unii sfârșitul a și venit, Dumnezeu să-i odihnească! Deși, după noile reglementări canadiene nu mai e corect să faci referințe la Dumnezeu. Nu mai poți spune Marry Christmas pentru că jignești populația musulmană sau populația budhistă sau alte populații. Atee ori de altă religie. Ori populații din spațiu cosmic. Mai nou nici măcar Bless you! nu poți spune când strănută cineva, pentru că are conotații creștine. Așa că eu le spun noroc!, pe românește.

Excuse me?

O altă lege recent promovată e legea antibully dar și anti name-calling, care se va pedepsi cu amendă și închisoare. Nu mai poți să spui nimănui, băi porcule, că te închide. Nici măcar în familie. Cred. Decât, eventual, ca dezmierd. Ceva în genul, porcul (ori porcușorul) meu drag. Sau dacă așa îl cheamă în acte. Dar și atunci trebuie să i te adresezi cu Domnule Porcu.

Nu știu cum se va aplica legea pentru că poți spune cuiva și Majestate, dar intonația să fie ca și cum i-ai spune căcăciosule, mucosule sau tărăie brâu.

Mai târziu se va scoate și din literatură, așa cum s-au scos referințele rasiste, îmi vine în minte exemplul lui Mark Twain a cărui roman Aventurile lui Huckleberry Finn a ieșit în ediții din care, cuvântul nigger, a fost cenzurat.

Probabil vom ajunge vremuri în care nici măcar să visezi nu vei avea voie, pentru că visurile vor fi controlate și posibil cenzurate.

Comuniștii au fost copii mici, n-au inventat ei cenzura, nici măcar n-au aplicat-o ei primii. Cenzura există odată cu primele comunități umane. Că te naști liber sunt basme de adormit sugarii, parcă așa se spune. Dreptul la opinie și libertatea de exprimare sunt doar în capul meu, în momentul în care le fac publice și deranjează niște ierarhii, niște persoane, vreau să spun, care sunt micii Dumnezei ai planetei, am bagat-o pe mânecă. Mai bine tac dracului din gură. Cu toate că și „dracului” e înjurătură, nu mai poți folosi expresia, s-ar putea să te închidă ăștia și dacă ți-o spui ție insuți.

Acum sunt convins că societatea umană evoluează degenerativ, ca să încerc și eu o metaforă. Ca număr, în primul rând, ca și consum al resurselor naturale, în al doilea rînd, iar în al treilea rând ca infestare cu deșeuri, zoaie și gunoaie. A planetei și a spiritului uman. Sfârșitul o fi pe aproape, dar nu al lumii, nu al Pământului sau al sistemului solar, nu al universului, ci doar al nostru, al oamenilor. Ca specie strict biologică

.

Despre sex și nu numai

Iată ce mi se cășună după o zi grea de muncă (și nu numai)

Că femeile fac sex în primul și în primul rând pentru a profita de pe urma bărbatului (și nu numai)

În al doilea rând din dragoste

Și în al treilea rând pentru a-și satisface nevoile fiziologice

Bărbatul în schimb face sex în primul rând ca să-și satisfacă poftele (fizilogice desigur)

În al doilea rând din dragoste

Și în ultimul rând pentru avantaje

Tăind extremele, se pare că dragostea ar fi calea de echilibru.

Dar iată concluziile la care am ajuns:

Că femeia e mult mai profitoare ca bărbatul mizând tocmai pe poftele nesățioase ale acestuia (și nu numai)

Și că bărbatul e mult mai animal decât femeia (și nu numai)

Alte concluzii fără nici o legătură cu sexul:

De când am mai puțini dinți îi spăl mai des și mai repede

De când m-am însurat nu-mi mai amintesc cum e să fii burlac, nici măcar nu-mi mai amintesc dacă am fost vreodată

De când am prieteni mai puțini țin mai mult la cei care mi-au rămas

De când am plecat din România sărbătoresc 1 Decembrie

De când am început să chelesc am devenit mai păros

De când am început să studiez chitara îmi place mai mult să ascult celelalte instrumente

Alte gânduri (tot așa, fără nicio legătură cu sexul)

Am auzit ieri la radio că o femeie are mai mult păr (chiar dacă nu e sesizabil, e vorba de număr aici) decât un cimpanzeu sau o gorilă sau un urangutan. Nu mai vorbesc de bărbați. Ceea ce vreau să spun, dacă e adevărat, e că se spulberă mitul acela al evoluției, mai puțin păr mai multă minte. Omul e un păros și jumătate. Și nici faptul că s-a ridicat în două picioare nu l-a ajutat prea mult, chiar dacă orizontul i s-a părut că i se lărgește, și păsările sunt bipede iar orizontul lor e mult mai extins atunci când zboară


.

Ziua României

Am spus și încep să mă repet cum fac unii după ce sar pârleazul vârstei, ziua României nu e o scuză să bei până dai cu capul de masă, însă unii abia așteaptă prilejul, pentru că nu e nimic mai sublim decât să te îmbeți din patriotism.

1 Decembrie e ziua când meditez la trecutul, prezentul și viitorul României. Și la români, în general. Îmi pun întrebări. Ce-l definește pe un român ca român? Istoria? Cultura? Religia, tradițiile? Spațiul geografic? Toate la un loc? Limba?

De câte ori aud un român vorbind cursiv, curat, fără să stâlcească cuvintele, fără să le altereze, fără să le îmbîcsească cu englezisme, fără să schilodească gramatica, îmi devine simpatic pe loc. Îmi vine să-l iau în brațe și să-i spun, măi române!

De aceea, pentru scriitorii de limbă română am așa, o venerație. Și nu mă refer doar la autorii de ficțiune, ci și la cei care scriu cărți tehnice sau științifice, articole, studii...

De aceea îi și scuz pe unii (alții) cu personalitate discutabilă, pentru acest simplu motiv, au făcut ceva pentru limba română.

Nu mă refer la cei care au dezvoltat „limbajul de lemn” din perioada comunistă și nici la plagiatorii cu funcții mai mult sau mai puțin politice din ziua de azi, cu atât mai puțin la jurnaliștii de duzină care au umplut ziarele românești on-line și care, după părerea mea, sunt un fel de terminatori ai limbii. Acum câțiva ani am renunțat să mai citesc Evenimentul Zilei pe internet din cauza acestui gen de jurnaliști și e timpul să renunț și la Adevărul care pe zi ce trece devine un fel de groapă de gunoi a limbii române. Nu-i înțeleg pe cei de la conducerea cotidianului de ce acceptă toți gângavii și analfabeții în paginile sale. Toți bâlbâiții și toți fornăiții.

Nu sunt supărat, nici nu am dreptul. Fiecare încearcă să câștige un ban cum poate. Unii spurcând limba neamului din care se trag, alții batjocorind  neamul românesc de la înălțimea funcțiilor și pozițiilor pe care le ocupă conjunctural. Pretinzând că-l conduc. Spre bunăstare și fericire. Îmi vine în minte un cântec al lui Vali Sterian: Măi Băseștilor, măi Pontaiștilor, măi Becalilor...

Fără nici un fel de ranchiună.

Dimpotrivă, le doresc numai bine tuturor românilor.

La mulți ani, Români!

La mulți ani, România!

.

Numărătoare până la zece

Vorba Sulfinei este „unde pleci”. Poate e un tic verbal și îmi fac probleme degeaba.

În bucătărie, unde să plec?

Bine.

Dacă îmi iau un tricou pe mine mă întreabă din nou

Dar acum unde pleci?

Nu plec niciunde, doar că acum e cam răcoare.

Bine.

Dimineața mă trezesc din pat și cum mă frec de cearceaf mă electrizez, părul de pe spate și umeri mi se înfoaie și parcă-mi iau zborul.

Dar unde pleci așa înfoiat?

La veceu, să mă piș.

Bine.

Vara s-a terminat demult, toamna nici n-a început, a venit direct iarna, dacă n-ar ține aproape tot anul aș zice că e o iarnă ca-n povești, crengile brazilor aproape că se rup sub greutatea zăpezii. E atât de alb totul încât te dor ochii. Despre vară canadienii spun că pică într-o miercuri.

Unde pleci?

Unde pot să plec, doar sunt în casă și pe deasupra dezbrăcat.

Bine

Mi-am făcut cărare prin zăpadă, până la mașină, o fac în fiecare an, cărare pe care iepurii sălbatici o bătătoresc intens, lasă urme peste tot. Vecinul din dreapta le aruncă morcovi și tot felul de legume, mai bine de un an de zile, la început nici nu l-au băgat în seamă dar acum s-au obișnuit și vin pe cărarea mea și trec la vecinul pentru ospăț. Nu m-aș mira ca într-o zi să apară și un coyot prin parcare, am auzit că sunt destui prin oraș, iar unii nu se sfiesc să se dea la cățeii ăia mici, pudeli sau cum le zice, de seamană cu mieii. Căprioarele, cerbii (habar n-am care e corespondentul de la elk) și elanii au devenit mai îndrăzneți și încep să invadeze șoselele periclitând circulația. Miercurea trecută, după căderea masivă de zăpadă, chiar fără amestecul animalelor, au fost peste 200 de accidente (cele raportate!!). Iar urșii au intrat probabil într-o hibernare timpurie. Temperatura a scăzut la minus 18 C, ceea ce nu e un capăt de lume, o să fie mult mai frig în lunile ce vor urma. Important e să scăpăm fără alte recorduri.

Unde vrei să pleci iar?

Nu vreau să plec absolut niciunde, ies să duc gunoiul la tomberon și mă întorc cât ai număra până la zece


.

Paharul de țuică

Iar am terminat concediul (alt concediu, de data asta unul scurt și grăbit) (un concediu răcoros, rece chiar) și iară sunt trist. Iar nu-mi dau pace gândurile. Nu mă pun în ipostaza celor care nu-și găsesc de lucru, din punctul ăsta de vedere ar trebui să fiu fericit, pentru că îmi amintesc și de zilele când aș fi lucrat orice și oriunde numai să nu mai stau ca un parazit. Dar ce să fac dacă trec prin starea asta de singurătate, de plecat de acasă la dracu în praznic, de faptul că sunt înconjurat de oameni cu care nu am nimic în comun, iar cei de care mă simt apropiat sunt la sute de km.

Frec corzile chitarei pentru că mă detașez, uit pe moment, nici o sticlă de cognac nu mi-ar cădea rău, dar am hotărât să o las mai moale cu alcoolul altfel devine doar un refugiu și nu un pretext de socializare și încă mai cred că bețivan  e cel care bea de unul singur și se mai și îmbată pe deasupra. Ca tata. Nu vreau să ajung ca tata. Oamenii beți provoacă repulsie indiferent cât de ghiduși ar putea fi pe moment, ori eu nici măcar ghiduș nu sunt când mă amețesc, ci dimpotrivă. Am o privire înfiptă în gol, apatică, iar dacă încerc să port o conversație rostesc cuvintele pe jumătate și folosesc o gramatică aproximativă. Vorbele interlocutorului zboară pe lângă urechile mele, nu înțeleg decât frânturi, exact pe cele care n-au nicio semnificație. Să bei însă de unul singur până pierzi contactul cu realitatea e mult mai grav, pentru că începi să vorbești tu cu tine și mai ajungi să te și cerți și nici nu înțelegi nimic din ce spui.

Desigur că a venit toamna, pe lângă asta am trecut pe antibiotice care nu se împacă cu alcoolul, doar e octombrie, am luat o tuse din autobuzul cu care mergeam în campus,  numai că aici toamna ține exact cât ține și primăvara, nici nu începe bine și se termină. Am avut prima ninsoare. N-a ținut, dar e clar, a doua ninsoare se va topi anul viitor.

În afară de tuse mi-a crescut și un furuncul în spate, dacă e furuncul, doctorul zice că da, mi l-a strâns între degete, te doare?

- Nu, nu mă doare.

- Înseamnă că nu e furuncul, furunculii sunt dureroși.

- M-a pansat Sulfina cu frunze de varză.

- Poate de aia. Ia antibioticele astea, poate îți trece și tusea.

A țâșnit puroiul, yeak, n-am mai făcut furunculi din copilărie.

Să zicem că e oboseala din revizia tehnică, sistemul imunitar scăzut, lucrat 12 ore jumate pe zi, uneori și weekend-urile și nu faptul că înaintez în ani, de, mă ajunge din urmă jumătatea de secol, doar o port în spate. Când a făcut tata 50 de ani îmi venea pe lume al doilea copil și l-am privit pe tata ca pe un boșorog, când mă gândesc  mă ia cu crampe, pentru că privindu-mă din perspectiva anilor de atunci ar trebui să mă văd la fel boșorog, dar nu mă văd, am o altă percepție a vârstei acum. Până la urmă mama trăiește și mai trăiește și bunica și poate nici ele nu se simt prea bătrâne, totuși, nu mă pot abține să mă întreb, oare copiii mei cum mă privesc?

Pe partenerul meu de lucru îl cheamă Terry Bell, anul viitor în iunie face 65 de ani și-și numără lunile pe care le mai are de lucrat până la pensie.

- Și pe urmă ce faci?

- Pe urmă nu știu ce fac, poate o să-mi fac de lucru pe lângă casă, am un mic atelier.

- Adică o să lucrezi în continuare doar că pe gratis...

- Păi și ce să fac?

- Păi stai aici cu mine, vrei să mă lași fără partener?

- Și ce fac cu pensia?

- Dă-o dracului de pensie!

Îmi amintesc iar de tata. După ce s-a pensionat, tata s-a îmbătat și a adormit în zăpadă. I-au degerat mâinile și picioarele. Pe urmă picioarele i-au fost amputate și și-a pierdut din vârfurile degetelor de la mâini. Pe urmă și-a făcut proteze și bântuia birturile din cartier pe proteze. Pe urmă a făcut Alzhaimer și acum nu-și mai amintește cine sunt. Probabil nu-și mai amintește nici cine e el.

- Sunt eu, Dorian...

Mamei îi spune, sărumâna, doamnă! Iar fratelui meu, sărumâna, Părinte!

Băieții mei tocmai au sosit de la o nuntă din România. S-a măritat fata lui Troancă, fratele meu, popa adică. O să ajungă bunic înaintea mea, cu toate că băieții mei sunt mai mari decât fetele lui. Avantajul să ai fete. Mă rog, nu mă gândesc la nepoți nelegitimi, sămânța se împrăștie ușor dacă nu ai grijă, am colegi care plătesc pensii alimentare în nu știu câte locuri fără să fi fost căsătoriți vreodată. Totuși, mi-aș dori. Măcar unul. Un nepot sau o nepoțică. Care să mă prindă de pantaloni și să-mi spună, bunicu, mă iei în brațe? E clar, am îmbătrânit, acum douăzeci de ani nu vorbeam așa.

- Na și cum a fost la nuntă?

- Ca-n povești, tata. Numai slujba de cununie a ținut aproape 3 ore. Am mai ieșit pe-afară că era să murim de plictiseală. Nouă popi, un sobor întreg, până au spus fiecare ceva, poți să-ți imaginezi. Numai Ji a stat până la capăt.

Ji fiind colegul de lucru al unuia din copii. De naționalitate chinez, l-au târât băeții mei și pe el în România să vadă castelele românești, satele românești , o nuntă românească. Plus șoselele românești. La care Ji n-a comentat, n-a spus că sunt proaste, sau înguste, sau pline de gropi, a spus că sunt pitorești. Iar cu viza s-a descurcat, pentru că virgulă  chinezii au nevoie de viză ca să intre în România. Mămucu ( Marea Chină) nu mai poate intra în România când vrea. Și nici tătucu (tătucu fiind de fapt Maica Rusia). S-au întors vremurile. S-au răsucit naibii.

- Deci cum a fost la nuntă?

- S-a ținut la cel mai scump local, mâncare, băutură la discreție, cântăreți, dansatori, un ansamblu întreg, disk jockey, fotografi permanenți, elicopter pentru poze de sus și un tort cât catedrala. În Canada n-am văzut așa ceva.

- Păi în Canada oamenii nu sunt așa făloși. Și nici așa fuduli. Nici cu nasul pe sus. Cum e mirele?

- E ok.

- Bunică-ta zicea că e un terchea berchea, că nu și-a terminat nici liceul.

- Ei, nu știi cum e bunica?

- Ba știu.

- Lui Ji i-a plăcut?

- Da, foarte mult, a și dansat cu fata unuia din cei nouă preoți. Culmea, era popă într-o localitate căruia îi spune Sat-Chinez.  Iar fata chiar avea ochii mai migdalați decât îi au româncele în general.

- S-au cântat manele?

- Nu.

- Atunci chiar a fost o nuntă de poveste...

Am reintrat în program normal de 40 de ore pe săptămână dacă nu încep ăștia să se milogească să rămân și peste weekend. Nu poți să refuzi de fiecare dată, am mai motivat că am programare la dentist, până acum mi-am scos deja vreo cinci dinți (numai anul ăsta), poate ar trebui să-i anunț că încep să mi-i plantez la loc. Noroc că nu mă caută în gură.

- Când mai vii în România?

Cam asta mă întreabă cei din România, cei de aici mă întreabă când am fost ultima oară în țară.

- Anul trecut.

- Și când mai mergi?

În ultima vreme am fost destul de des, ar trebui să o mai răresc, mai sunt și alte locuri de văzut, iar banii poți să-i cheltui și pe altceva decât pe traversatul oceanului. Până la urmă e bun și telefonul. Sau Skype-ul, sau Messengerul, unde mai pui că acum poți să te și vezi. Ba chiar poți să și închini un pahar de țuică

.