Înainte de *89 ce m-am gândit eu să scriu texte de sertar, nu ca alții care doar se lăudau că scriu și pe urmă, după revoluție, se lăudau că le-au fost confiscate textele de comuniști. La mine a fost autentic. Și când mi-a venit rândul, adică după marea revoluție din Decembrie, am vrut să scot textele la iveală, dar am găsit și eu sertarul gol.
- Unde mi-s textele de sertar, am întrebat tare ca să speriu lumea din jur.
- Iar ai băut bere și faci burtă? Că Sulfina mea nu se sperie de mine, zice ca sunt prea inofensiv, ia uită-te în jos și spune-mi ce vezi…
- Îmi văd burta, ce altceva aș putea să mai văd?
- Asta ziceam și eu. Despre ce texte vorbești atunci, de te-aude lumea tocmai din stradă?
- Alea de sertar, le țineam în bibliotecă.
- Și cum arătau?
- Păi erau coli A4 scrise de mâna mea
- Sigur erau scrise?
- Da, erau textele mele de sertar.
- Le-au luat copiii și au făcut avioane din ele, că le-am spus eu să nu se atingă de colile goale că-ți trebuie ție să scrii…
- Avioanele alea frumoase care le vedeam eu de pe balcon, ani de zile?
- Alea
- Si acum eu ce mă fac, o să creadă lumea că m-am lăudat degeaba, de unde scot eu texte de sertar?
- Scrie altele, te ajut și eu, scriem la două mâini!
Așa că m-am pus să scriu cu Sulfina. Eu i-am cam bârfit pe toți vecinii mei din bloc, că de unde alte subiecte, iar Sulfina și-a așternut rețetele culinare pe care le mai ținea minte, am cam adunat de un almanah de sertar, am pus și bancurile cu porcării pe care le-am auzit la tata. Dacă știe cineva un editor bun, sunt interesat pe loc.
26 de comentarii:
Am păţit o chestie aproape similară cu textele mele de sertar, da' am zis că mi le-a confiscat Securitatea şi acum sunt Erou al Revoluţiei şi am gratuitate pe mijloacele de transport în comun, mai puţin pe avion.
Eu n-am păţit, nici nu am auzit de textele de sertar, da' voiam să te salut, DoDule :)
Sorine, pai mai bine aveai gratuitate la avion decat la tramvaie, eu daca as avea gratuitate la avion toata ziua m-as plimba cu el si nu m-as satura, ca m-as uita la stewardese
anatati, daca vrei neaparat sa ma saluti iti stau la dispozitie, dar tati stie?
Îmi displac stewardesele, de când mi-a spus una:
- Ce vrei, bă, ramolitule?...
Asta chiar în timp ce vomitam, căci ne aflam într-un gol de aer.
Altfel, n-aş refuza gratuitatea pe avioane...
Secretul sertarului incuiat.
Tata lui Oanita si a lui Racud inchisese bine sertarul, nu stiu cu ce, dar mesajul era clar pentru cei doi copii ai lui: nu aveti ce cauta acolo! Acolo sunt secrete mari! Secretele mele, pe care voi, nu aveti dreptul sa le stiti. Intre timp copiii au crescut, Racud s-a si mutat de acolo, la bunici si cele doua femei ramase in casa cea veche, fiindca tata copiilor se stinsese intr-o rea zi, au ramas sa-l considere pe Racud un fel de cap al familiei. Oanita crescu si ea si adeseori se gandea la "sertarul secret al lui tata." O vreme indelungata, s-a temut de ce-i spusese Racud.
-Doamne fereste sa deschizi sertarul, ca o sa ti se intample o nenorocire si ai sa visezi cu spirite rele!
-Nu-l deschid!
-M-ai auzit, Oanita. Acum esti mare, dar asta nu inseamna ca e indicat sa deschizi sertarul. De altfel, nici nu se poate, e zidit in dulap, fiindca noi nu avem voie si drept sa-l deschidem niciodata.
-Am inteles, Racud! spuse enervata la un moment dat Oanita, strafulgerata de ideea de a-l asigura ca pe ea nici n-o mai intereseaza sertarul, fiindca nu e copil mic si rau, ci e deja o domnisoara, preocupata cu alte lucruri, de pilda, sa-si gaseasca un iubit, care sa o ia de nevasta. Dupa cum o cunostea, Racud a mai urmarit-o o vreme, apoi nu i-a mai purtat de grija Oanitei. Si timpul a trecut, viata si-a reluat cursul ei, fara de tata si fara de sot, insa Oanita incetase sa se mai gandeasca atat de intens la sertarul inchis. Pana intr-o noapte, cand visa cu tatal ei. Dimineata, in zori, se trezi cu bratele incrucisate pe piept si cu impresia imbratisarii tatalui ei. Insa tata, nu ii era nicaieri. Atunci isi lua cateva unelte de fier si se refugie in hambarul cu sertarul tatalui ei. Se chinui ce se chinui si pana la urma il deschise. Insa inauntrul lui Oanita nu descoperi lucruri care sa-i faca bine, ci dimpotriva, cateva obiecte, care, ca printr-o vraja aveau sa-i faca rau si ei, dar si mamei ei. Si ceea ce a gasit ea acolo nu se poate spune aici, fiindca e o adevarata poveste, insa norocul ei a fost ca spunandu-i lui Racud, acesta inchise din nou sertarul, inainte ca mama lor sa afle ce ascundea el acolo.
-De ce ai deschis sertarul, Oanita?
-Pentru ca am visat cu tata!
-Da, dar tu nu trebuia sa stii ce e aici! Si nici mama!
-Dar tu ai stiut, Racud?
-Sigur ca am stiut!
-Si de ce nu mi-ai spus niciodata?
-Pentru ca unele lucruri sunt incuiate de noi, de destin. Fiindca nu trebuie sa le stim.
-Si daca le aflam, ce se poate intampla?
-Daca le aflam, ne putem otravi cu ele, Oanita. Acum te simti bine pentru ce ai facut?
-Nu. Acum inteleg. O sa-l incui inapoi, sa nu o otravim si pe mama?
-Desigur! i-a raspuns Oanitei fratele ei, Racud si l-au incuiat pentru totdeauna. Si chiar daca povestea asta suna a fi copilareasca, ea mi-a fost povestita chiar de Oanita, in clipa in care ma straduiam sa deschid un sertar de cuvinte, incuiat, care iesind putin in afara, mi-au destul de mult rau. Numai ca eu, spre deosebire de Oanita, merg pana la capat, atunci cand hotarasc ceva. Sunt Bubu, insetat de adevar. Si ma intreb daca mai bine sa stim? Sau e mai bine sa nu stim si sa traim intr-o nestiinta desueta si naiva?
Mai ce poveste trasnita, n-am inteles nimic din ea, poate vrei sa o repovestesti
" pe care le vedeam eu de pe balcon"
Domnule gramatic, te rog sa ma ierti ca eu nu stiu sa scriu pe care din cauza de conjugare a verbelor astea neregulate. Am un prieten pe care mereu imi spune, dar eu uit mereu ca sunt agramat si asta doare, domnule gramatic, doare rau.
Atunci te rog să mă scuzi tu pe mine.
Te scuz, gramaticule, pentru ca esti un candid si poate intr-o zi candidezi pe gustul meu, nu ca as avea un gust mai ales dar nici unul sclifosit. Mereu am auzit asta, ca gusturile nu se discuta, pai asa nu mai discuta nimeni nimic si murim de mutenie. Eu am auzit de un calugar care a murit de mutenie, alerga prin pustiu si nu vorbea cu nimeni pana cand intr-o zi a murit. I s-a suit mutenia la cap si a facut un atac cerebral. A fost un calugar foarte vestit, un pustnic adevarat din toate punctele de vedere. Uneori lumea il mai vedea furisandu-se pe dupa copaci, dar alteori nu-l vedeau cu lunile.
M-am cam departat de la subiect, gramaticule, candidule, iti ofer o mie de scuze
cred ca am descifrat eu povestea lui bubu. daca oanita nu deschidea sertarul tatalui ei, acum ar fi sotia lui bubu si strasnica gardiana, pastratoare de sertare inchise(care normal ca sunt pline de foi A4 goale, bune pentru scris, cele scrise, colorate adica, au fost luate drept materie prima pentru confetti si avioane)
Nu, nu te scuza, imi place sa te urmaresc cand iesi in peisaj!
Devierile tale pica la fix, de exemplu cea de acum, cu pustnicul, e pentru mine ca o prezentare rafinata a funiei (si a nodului!) in casa spanzuratului, ceea ce e grozav, eu fiind mai masochist din fire.
Asa ca, in loc de scuze mai bine ofera-mi cat mai multe plimbari cu pluta, te rog.
Nu stiu, ma mai gandesc, nu m-am plimbat niciodata cu pluta impreuna cu un gramatic, incerc de doua saptamani sa adaug ceva la jurnalul meu dar mereu nu am timp ca scriu chinuit rau, doua randuri si ora, ma mai uit si prin dictionare. Acum, de cand ai aparut si tu, o mai dau si cu gramatica limbii romanesti, ca daca mor analfabetar, macar sa am constinta impacata ca am incercat. Tu stiai, de exemplu, ca stii se scrie cu doi i? Scrie in gramatica, dar sa nu fie la infinitiv, adica a sti, ca daca scrii a sti cu doi i ai sfeclit-o. Iar la conjugarea verbelor, nu se spune eu inotez ci eu inot. Daca pui punct intre eu si inot atunci nu se mai intelege nimic. Atunci inot poate fi si substantiv si verb si propozitia e eliptica in ultimul hal.
Da, ma mai gandesc, urmatorul articol ti-l dedic tie, oricare ar fi tema lui
Drace, anonimul sunt eu, cum am ajuns sa fiu anonim pe propriul meu blog e un mister
He, he, iar ai zbarcit-o cu ‘constiinta’ aia. I-urile astea au o personalitate neimblanzita, n-ai ce sa le faci, eventual sa le astepti la cotitura.
Pe urma ‘tu. inoti’… mda, mesajul e sub apa intr-adevar, si cand am ras am facut bulbuci, bine ca nu m-a vazut nimeni.
Apoi m-ai emotionat cumplit cu dedicatia aia, iar eu am inima cam slaba sa stii.
Dar acum sunt gata pentru a naviga, indiferent de raul pe care il alegi, desi n-am inteles prea bine, e da, sau te mai gandesti?
Un gramatic ar fi trebuit sa inteleaga. "Ma mai gandesc" era la tema si timpul cand voi termina articolul. Dedicatia era sigura. Dar te, rog, cui, pe ce nick sa-l dedic, ai vreo preferinta?
Am vrut sa aflu mai multe despre sensurile colaterale ale acestui “ma mai gandesc”: stiam numai ca atunci cand spui ca “te mai gandesti” tu deja ai luat o hotarare. Ca atunci cand mi-ai spus “poate te pun pe blogroll, ma mai gandesc”, si eu eram deja acolo.
Buna seara! Scuze ca am intervenit aiurea, pe lângă acest text, fara nici o invitatie si m-am "introdus" cu un comentariu lung cat China si din care probabil nu se intelege nimic! Textul semnat de dumneavoastra mi-a amintit de povestea cu sertarul secret, pe care poate o voi rescrie candva, sa fie inteligibila. Scuze inca o data sau mai bine am sa spun "imi pare rau", cum zic anglofonii, "I'm sorry!". Noapte buna!
Ba nu te scuz, bubu, sa vedem ce-mi faci
Atunci, fii spus! Stii cum vine aia? Daca ma apuc sa-ti spun, iarasi o sa gresesc si o sa scriu un comentariu mai lung si poate ca iarasi n-o sa ma scuzi. Ce sa-i faci, am boala asta a povestitului, sper sa nu mai supar, niciodata pe nimeni. Asta fac.
Fa ceva, odata, ca nu mai am rabdare
Nu obişnuiam să folosesc dictonul la modă printre copii "fii spus", fiindcă ceva din mine nu-mi dădea voie să fac asta. Nu mă simţeam eu bine sau confortabil "să spun". Fiindcă spunerea sau zicerea era o ameninţare dintre cele mai mari la grădiniţă şi cu reminişcenţe în clasele primare. Era spunerea la tovarăşa. Cel mai des auzeai cuvintele acestea din gura fetiţelor, când ameninţarea cu "fii spus!" venea însoţită întotdeauna de o privire foarte sigura de sine, o mimică a feţei, de o mândrie şi un dispreţ, imposibil de combătut. Iar gestul, cu mâna întinsă, palma în exterior, ca şi cum ai dirija avioanele şi ai ţine la distanţă interlocutorul, plus grimasa copilului care te ameninţa, te asigurau că nu ai nici o scăpare. Şi că îţi vei primi pedeapsa de la tovarăşa, fie educatoare, fie învăţătoare, care evident că va lua atitudine, atâta timp cât "vei fi spus"! Şi de obicei, tovarăşa nu lăsa să treacă evenimentul fără să ia atitudine.Iar cea mai mare bucurie şi răsplată pentru micii turnători era atunci când "spusul" căpăta bătaie, era scuturat, certat, pedepsit. Poate că pare puţin crudă povestea, dar e ruptă din realitatea celor mici, copiii, despre care se ştie deja că uneori pot fi dintre cei mai mari tirani ai lumii. Au ei la vârstele mici puterea şi acest tip de amuzament. Iar în colectivităţi se vede cel mai bine lucrul acesta.
Ştefan îmi era cel mai simpatic coleg de şcoală şi mi-a rămas probabil pentru totdeauna. Îl iubeam nu numai eu, ci şi părinţii mei, care se amuzau teribil de "invenţiile" şi poveştile uşor înţesate cu fantasmagorii, ale lui. În prezenţa lui şi eu deveneam un copil normal, fiindcă altfel preferam să mă joc în singurătate, tocmai din pricina micilor răutăţi pe care cei mici ţi le fac la un moment dat şi pe care nu le agream şi nu le-aş fi putut practica niciodată. Însă Ştefan era un copil cu idei năstruşnice, însă un copil cuminte, în cele din urmă. Împreună făceam un tandem perfect. El, extro şi cu idei fanteziste, eu, intro, cu aceleaşi tip de idei, care prindeau contur doar în prezenţa lui. Dar înainte de a ne împrieteni noi la cataramă, mi se întâmplase un incindent în curtea şcolii. Eram la începutul clasei I. Fiindcă eram cel mai mic copil din clasă, absolut toţi copiii trăgeau de mine, să intru în tabăra lor. Băieţii mă trăgeau de o mână, fetele de alta, fetiţele cele bune la învăţătură, încrezute şi exclusiviste, şi ele, aşa că nu mai ştiam încotro să o iau. Mă simţeam bine în toată hărţuirea aceasta, simţeam că totuşi copiii mă doresc în mijlocul lor. Însă cel mai mult mi-ar fi plăcut să stau cu băieţii, cu Ştefan şi eventual prietenii lui, pentru ideile cele năstruşnice, pe care le împărtăşem eu cu el. Evident, n-am mărturisit nimănui secretul acesta, ca să nu supăr pe nimeni, dar mi-aş fi dorit ca într-un fel să mă câştige Ştefan, nimeni să nu se supere şi eu să mă pot juca în continuare cu el. Învăţam împreună, îmi explica şmecheriile de matematică pe care tovarăşa nu ştia cum să ni le predea, citeam împreună şi mai ales, ne jucam de-a vrăjitorii, de-a "insula misterioasă" sau de-a "tom sayer" şi "haklebarry finn" şi ne înregistram pe casete. Era o lume a noastră, pe care eu nu am putut-o uita, nu ştiu Ştefan ce şi-ar mai aminti din toate acestea. Dar într-o pauză de zbenguială, Ştefan s-a izbit nu ştiu cum şi a reuşit să-mi rupă uniforma într-o parte, destul de tare. Nu m-am supărat eu prea tare, fiindcă ştiam că nu o făcuse intenţionat. Însă, în clasă, tovarăşa m-a observat imediat că sunt cu uniforma ruptă.
- De ce ai uniforma ruptă?
- Mi s-a rupt la joacă?
- Nu există aşa ceva! Ai picat?
- Nu!
- Atunci cine ţi-a rupt uniforma?
- Păi...
- Cine ţi-a rupt uniforma, spune în clipa asta, ai înţeles!?
- Păi... Ştefan.
- Ahaaa... Ştefan. Ridică-te în picioare, Ştefan.
Şi Ştefan, cu ochii în pământ s-a ridicat în picioare. Au urmat două palme după cap, care m-au durut mai tare pe mine, după care Ştefan a fost pedepsit să nu se apropie de mine, să nu-mi mai vorbească şi a fost şi consemnat o săptămână de la joaca de afară. În ziua aceea m-am dus acasă plângând. Ştefan a ieşit pe poarta şcolii mai repede decât mine şi jumătatea de drum pe care o făceam împreună în fiecare zi până la el acasă, fiindcă eu locuiam un pic mai departe de şcoală, am mers fără Ştefan câteva zile, care mi s-au părut o veşnicie. Mai tare m-a durut faptul că Ştefan niciodată nu s-a supărat că l-am spus la tovarăşa. Şi eu ştiam asta. Părea doar ruşinat faţă de mine şi pentru că-mi rupsese uniforma. Dar eu nu mă supărasem, doar bunica sau mama mi-o puteau coase la loc şi nici nu mă interesa uniforma, cât faptul că Ştefan este pedepsit. Nu ştiu cât de mult l-a durut pe el pedeapsa aceea, dar pe mine mă durea cumplit. Practic fusese o pedeapsă pentru mine, fiindcă a sta departe de Ştefan şi a-l şti supărat, era ceva ce mă făcea să nu pot adormi nopţile. Iar el devenise atât de rezervat faţă de mine, fapt care mă durea înzecit. Se juca cu băieţii, dar doar în grupul lor, iar eu am suferit, până când cumva au trecut zilele acelea şi m-am apropiat cu timiditate de Ştefan şi i-am cerut să fim din nou prieteni.
- Bine, dar să nu ştie tovarăşa!
- N-o să mai ştie nimic!
Aşa că ne-am împăcat iar Ştefan a rămas cel mai bun prieten al copilăriei mele, până la pubertate, când nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, că s-a schimbat de tot. Iar dacă mă feream de vorba aceea cu "fii spus", de acolo încolo, chiar o detestam, fiindcă mult rău învăţasem eu că poate face o "spunere" la tovarăşa, care până la urmă m-a durut, prin ricoşeu, mai mult pe mine. Însă, cel mai bine a fost că după toate acestea, Ştefan m-a iertat şi-am rămas în continuare prieteni.
Mulţi ani, ţie şi o "facere" mai târzie!
mi-au placut comentariile :)
Pai da, ca daca se mai lungeau deveneau roman
Trimiteți un comentariu