Face book

Incepe să mă sperie faptul că nu mai scriu, literatura părea parte din viața mea, ceva fără de care nu se putea, era de neconceput. Apoi brusc n-am mai văzut niciun rost, m-am convins eu pe mine că sunt mai mulți cei care scriu decât cei care citesc, iar ceea ce a pus capac e faptul  (cu tehnologia de acum) că  se poate posta orice text și oricând pe suport electronic. Suport ajuns mult mai popular decât hârtia în numai câțiva ani.

Nici de citit nu mai prea citesc, o mai făceam înainte, mai răsfoiam revistele de profil sau site-uri literare. Am rezistat (vreau să spun că m-am adaptat) chiar și la explozia blogurilor personale.

Însă a apărut Face Book-ul. Erau autori pe care încă-i mai urmăream cât timp îi puteam găsi pe site-uri dedicate literaturii. Pe Face Book nu-i mai citesc. Pur și simplu. Face Book-ul fiind o rețea de socializare, plină de discuții de tot felul, bârfe, glume, reclame, poze, răfuieli, filmulețe și nu un loc în care să-ți plasezi lucrări serioase la care muncești și transpiri nopți și zile, chiar ani.

Pentru comunicare aveam e-mail-ul (pe care încă îl mai folosesc) (tot mai rar) și messengerul (pentru a dialoga în direct), la care am renunțat. Probabil definitiv. Acum toată lumea e pe face book. Cine nu e, vorba ceea, nu există.

Desigur, mi-am deschis și eu cont pe face book, doar nu era să rămân în urmă cu moda. Mai ales că toată lumea a migrat acolo și riscam să-mi întrerup și bruma de comunicare pe care am mai păstrat-o cu cei câțiva prieteni șe cele câteva relații. Numai că, dintr-un tip activ am ajuns unul pasiv, stau ca boul și răsfoiesc face book-ul ce mai zice unul altul, ce aberații mai postează unul altul, ce inepții mai debitează unul altul și cum se mai dau în stambă unul altul. Multe din ele persoane obscure pe care nu le-aș fi băgat în seamă niciodată, defilează acum prin fața ochilor mei prin simplu fapt că-mi sunt rude mai din aproape sau mai îndepărtate, eventual prin alianță și s-ar supăra definitiv dacă nu le-aș accepta ca ”prieteni” de face book. Nu mai zic de prietenii prietenilor, care și ăia se supără chiar dacă n-am auzit de ei niciodată. Intr-o zi m-a luat la rost o verișoară pe care am văzut-o de câteva ori în viață și nu pot să spun că am avut o viață prea scurtă până acum, auzi, de ce nu mă accepți pe lista ta de prieteni? Sunt vară-ta!!

Uite-așa am renunțat la lecturi importante, la scris și cominicări reale, degenerând pe rețeaua de socializare face book.

Auzi, tu de ce nu dai un like acolo, te doare mâna?

Extrem de rar, mai primesc câte-un telefon și dacă întreb omul de sănătate sau cum o mai duce, mi se răspunde. Păi n-ai văzut pe face book că mi-a fătat pisica? Am băgat și poze. Dă și tu un like, că doar sunt pe lista ta de prieteni.

E numai vina mea, sunt perfect conștient. Și, cumva speriat de ce mi se întâmplă. Sper să o scot la capăt cumva până la urmă.

Duhul blândeții

Lui blegoo

Azi la radio era vorba despre zahăr. Zahărul e otravă curată, așa zicea. Un doctor nutriționist. Pentru că e dulce. Și dacă n-ar fi dulce tot otravă ar fi. Pentru că e zahăr. Iar zahărul e dulce rău.

Când eram mic îmi plăceau foarte mult dulciurile. Mai ales halvaua. Dar și Nugat-ul. După înghețată mă tăvăleam pe jos. Bomboane mai pescuiam uneori, le puteai cumpăra și la bucată, cel puțin de la prăvălia din colț. Și ciocolata ce să mai vorbesc. Însă cel mai mult îmi plăceau stanioalele de la cicolată. Nu să le mănânc, bineînțeles. Un staniol întreg valora cât un pix, uneori și mai mult. Mama mai aducea câte-un staniol acasă de la colegele ei de la lucru, cicolată nu, că era prea scumpă. Numai de Crăciun. Și de alte câteva sărbători. Iar zahărul îl încuia într-un dulăpior, că dacă dădeam peste el îl topeam una două și-l făceam cocoșei.

La cofetărie poate nimeream din an în Paște. Prima oară am nimerit pe la zece ani și nu-mi venea să mai ies afară, mi s-a părut de neînchipuit. Prăjiturile alea, pline de frișcă, alune și cicolată, cu blaturi și creme de toate felurile părea ceva dintr-o altă lume, o lume a basmelor și-a poveștilor. Ce cornulețe de margarină sau untură, ce cozonac cu urme de mac. Numai că doi lei, 3 lei, chiar și un leu și 65 de bănuți, cât era o savarină, te frigea la buzunare. Te ardea.

Mă mai ardea și tata, destul de des, îmi trecea pofta de toate dulciurile din lume. Dacă făceam vreo prostie luam bătaie, dacă mă împiedecam luam bătaie, dacă vorbeam cu gura plină luam bătaie, dacă-l priveam chiorâș pe tata atâta-mi trebuia. Să nu mă prindă la joacă, să nu mă prindă în grădină, să nu mă prindă pe casă sau cățărat în nuc, să nu mă prindă că-mi murdăresc hainele, cu toate că le mai și sfâșiam câteodată, să nu înjur (adică să nu repet după el), să nu cumva să-mi fac praștie, sau undiță de pescuit, să nu plec la fotbal cu băieții de pe stradă, să nu rup foi din caiet și câte altele. Niciodată n-am reușit să țin minte tot ce nu aveam voie să fac, așa că eram mușteriul permanent al tatei.

Altfel, am avut o copilărie normală. Și vreau să sper că m-am dezvoltat normal. Și că sunt un om normal. Deși e tot mai greu cu vremurile astea, cu doctorii de azi și cu toți nutriționiștii ăștia. De parcă n-ar fi destule probleme. Urmăresc evoluția din Ucraina și mă cutremur. Pentru că nu ucrainienii se bat cu rușii, cu toate că mor pe capete. Ci orgoliile. Interesele meschine și mărunte, adică politice, etnice, religioase și ce-o mai fi. Pentru că în mintea mea de om normal (prin normal înțelegând ordinar, comun  și mediocru) nu încape războiul. Nici crima. Oricare ar fi motivațiile lor. Comportamentul sălbatic, barbar, plin ce cruzime, nu are nici o scuză.

Ceea ce nu înțeleg e de ce ne trebuie guvernanți, de ce punem pe cineva în capul statului și îi spunem, na, condu-ne. La război! La colaps financiar. La dracu-n praznic! Adică nu ne putem conduce și singuri acolo? Adică, dacă am renunța la crimă și la răutatea gratuită, n-am putea trăi fără să fim cârmiți de vaporeni și alte genii Carpatine? Mă gândesc uneori la regii de dinainte care se mai și nășteau sclerozați, loviți cu leuca, iar norodul era gata să-ți dea viața pentru Rege. Dar câți nu și l-au dat. Măcar nu și-l alegeau singuri cum facem acum când mergem la vot cu mic cu mare. Ne mai și batem pentru niscaiva divergențe de obțiune, ne mai și înjurăm, ba ne mai și urâm pe viață. Băseștilor! (un fel de băi, boule!) Ilieștilor! Și ne mai dorim și moartea. Pe urmă vin domnii președinți la putere (plini de dulce și de miere, uite că avea dreptate nutriționistul cu otrava lui) după care ne arată ce poate el. Mușchii lui, creierii dumnealui. Ai președintelui ales.  Iar odată cu el vin și parlamentacii, iar la urmă guvernul în frunte cu prim ministrul său. Toți se cred Dumnezei din momentul în care au fost aleți de fraierii pământului. Fraieri ca mine care se consideră om normal. În fapt sunt un handicapat, mă duc să-mi votez președintele și parlamentarul care mă va trimite la moarte într-un război împuțit fără argument. Mă va sărăci și mă va scârbi până voi ajunge să-mi iau lumea-n cap, ceea ce am și făcut. Na, așa-mi trebuie, așa mi-a trebuit. M-am lecuit și cu votarea și cu partidele și cu politica, dar ce folos... Mai sunt milioane. Miliarde.

Cum poate ajunge cineva președinte în ziua de azi? Sau chiar un politician cu blazon? Prin cinste? Prin demnitate? Prin duhul blândeții? Prin iubirea aproapelui? Prin onestitate? Prin etc?

.

Despre una și alta

Am avut recent un intermezzo cu George Geacăr pe messenger, i-am citit câteva postări, din cînd în cînd îl citesc, uneori reiau postările din urmă.

Ce vreau să spun e că multe texte și mulți autori merită citiți, dar nu am timp să citesc tot ce se scrie bine sau valoros. Nimeni nu are timp, nici măcar dacă e selectiv. Se scrie mult, generația nouă e mai educată, informația circulă mai ușor, accesul la lectură e și mai ușor.

Pe George îl citesc pentru că am o relație mai veche cu el, chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată. M-a ajutat și cu clubul literar câțiva ani, nu numai că-i sunt recunoscător pentru asta, le sunt recunoscător la toți cei care m-au ajutat, dar chiar îmi place ceea ce scrie.

Însă, din punctul meu de vedere, cărțile tipărite pe hârtie nu mai sunt la modă, nu l-aș cumpăra pe George și nici pe altcineva nici măcar pentru autograf. Pentru că nu mai iau cărți în mână pentru lectură, citesc versiunile electronice dacă le am, sau ce se publică gratuit pe internet. Decât să pun o carte în bibliotecă mai bine pun o sticlă de vin. Vinul îl beau până la urmă, cartea n-o mai recitesc, sunt atâtea altele, de ce-aș citi o carte de două ori când sunt sute, mii, zeci de mii care ar merita citite. Unde aș putea înghesui câteva zeci de mii de cărți într-o bibliotecă? Într-un calculator da.

Se scrie atât de mult că nu ai cum să cuprinzi totul. Nici într-o viață, nici în două vieți, nici în mai multe. În mai multe poate, dacă ar fi infinite.

Să trăiești din scris e o utopie, mai ales în România. Să mai fi și poet...

Ultima carte pe care am publicat-o am împrăștiat-o gratuit. Probabil am publicat-o din orgoliu, orgoliu care mi-a trecut. Mă maturizez. In adolescență, unul din visurile mele era ca la 40 sau 50 de ani să mă apuc de scris și să devin celebru. Acum, ajuns la vârsta ceea, tocmai m-am lăsat de scris (fără să devin celebru) pentru că nu văd niciun avantaj. Și când spun avantaj, nu mă refer numai la cel material.

E mai simplu să fii consumator. Pentru mine e mai simplu. Ca să scrii o carte consumi timp cât ai putea citi o sută. Nu numai că n-ai niciun avantaj, dar ieși în pagubă. Scrisul ar putea rămâne doar o ocupație (hobby) pentru cei care n-au ce să facă cu timpul liber, pensionari, sau cei orgolioși. Cel puțin în România unde piața literară e fără însemnătate economică.

Când voi ajunge pensionar poate mă reapuc de scris. Dacă n-am ce face mai bun. Lectură de exemplu, crescut nepoți, plimbat prin lume, fumat droguri sau mai știu eu ce. Dacă-mi va permite bugetul să fac ce-mi trece prin cap. Dacă nu-mi va permite va trebui să lucrez mai departe. Bineînțeles, cu condiția să mai fiu în viață

.

Las Vegas

Am avut rețineri să povestesc despre escapada din Las Vegas. Nici nu știu de ce, n-a fost un concediu ratat, ci chiar unul reușit. Perfect n-avea cum să fie, perfecțiunea fiind sinonimă cu infinitul.

Partea cea mai bună a Las Vegas-ului e să te abți de la jocurile de noroc. Am văzut destui (ceea ce se traduce cu mulți sau prea mulți) aruncând cu fișicuri de bancnote de cîte o sută pe masa de ruletă, zaruri sau ce se întâmpla acolo. Bineînțeles că au rămas cu paguba, casa câștigă întotdeauna.

M-a întrecut și pe mine curajul de câteva ori, am băcat o bancnotă de 1 dollar în mașină și am tras de manivelă de o sută de ori până am pierdut dollarul. Da, am jucat la mașini de un cent tragerea. Recunosc. Sunt un zgârie-brânză.

Toți moșnegii și toate babetele trăgeau de manivele sau butonau cu venele umflate și ochii bulbucați la cireșele, merele și perele care li se derulau pe ecranele mașinilor de tocat bani.

Șmecherii rafinați (sper să nu fi tras vreun pleonasm) serveau vinuri și șampanii la mese cu dealeri în carne și oase. Zâmbeau șarmant și pariau cu eleganță. Zâmbeau și dealerii, dar din alte motive. Pe unele mese dansau sau își etalau formele femei îmbrăcate în șnururi de ultima modă. Durdulii și apetisante numai bune de tăvălit. Poate iau un bobârnac peste cap de la Sulfina.

Casinourile în sine erau fără capăt, m-am pierdut prin câteva, nu reușeam să găsesc ieșirea, fie nu găseam toaleta, fie nu găseam ce căutam (miscelanea). Nimeni nu găsește nimic, mai puțin mesele de joc, fiind pretutindeni. Totule e gândit până în cele mai mici detalii. Aerul îmbogățit în oxigen ca să nu te simți obosit, semi întunericul permanent ca să nu-ți dai seama dacă e zi sau noapte, scrumierele schimbate regulat, chelnerițele care se vânzolesc cu tăvi de mâncare și băutură printre jucători (serviți la botul calului). Dealerii îți zâmbesc, îți cântă dacă vrei, îți și dansează. Stai și joacă! Cam ăsta e mesajul. Pentru cei care nu joacă există magazine. Înăuntrul Casinourilor sau înafară. Buticuri, săli de spectacol, baruri, restaurante și tot felul  de alte posibilități de distracție și desigur, cheltuit bani. Că doar de aia ești în concediu. Să bagi mâna în buzunar. Să te simți bine, să te distrezi, să rămâi lefter și eventual cu datorii.

Luxul etalat de hotele și casinouri e halucinant. Ai senzația că te plimbi prin palatele din basmele și poveștile nemuritoare. Am mai văzut prin filme scene din Las Vegas, însă realitatea întrece totul.

Ce mi-a plăcut: prima dimineața când m-am trezit și am văzut munții (prin fereastră) de jur împrejur. Eram la etajul 27. Nu la 40 ca alții, mă rog... sau mai sus. Întotdeauna se poate mai sus. Balcon n-am avut și nici n-am simțit nevoia. Ce să fac în balcon, să scuip în capul celor de jos? Nu că aș mai fi făcut-o, dar mi s-a întâmplat să fiu tocmai eu victima.

Ce nu mi-a plăcut: agenții de vânzări care se aruncă la tine de cum cobori în lobby-ul hotelului sau de cum pășești pe trotuar, ba te mai agață și prin parcare, să-ți vândă cele mai ieftine bilete de tururi, de spectacole, de muzee, să te ducă la prezentări unde să cumperi ce vrei și mai ales ce n-ai nevoie. Foarte agresivi, foarte insistenți și plictisitori în cele din urmă. Bineînțeles că m-am ferit de ei, dar tot am căzut în capcană. Până la urmă am fost la o prezentare în care unul din agenți a încercat să-mi încuia mintea și să cumpăr vacanțe garantate, în vile la care urma să fiu și eu coproprietar cu garanții și avantaje fabuloase. M-am ținut tare pe picioare și n-am pus botul nici când a venit șeful agentului și nici când a venit șeful șefului.

Nu sunt interesat. Am nevoie de timp de gândire. Sunt obligat să cumpăr? Nici nu mai știam ce scuze să găsesc. Nu fac afaceri pe loc, nici nu știu cine sunteți. Ia mai lăsați-mă dracului în pace!

Ce mi-a plăcut: tururile. Dar nu cele aranjate de agenții, am închiriat o mașină, am cumpărat o hartă (chiar mai multe) și am vizitat ce am vrut și când am vrut. Peisajele au fost absolut spectaculoase. Din punctul ăsta de vedere merită să mergi la Las Vegas și să te plimbi prin împrejurimi. Nevada, Arizona, Utah, California. Să vezi Hoover Dam-ul cu lacul și împrejurimile,Red Rock Canion, Death Valley, Valley of Fire și cea mai fost. Zion Canyon în care, când intri, ți se pare că intri pe poarta Raiului.

Ce nu mi-a plăcut: cerșetorii de pe străzile orașului. Oraș al bogăției și al belșugului, al luxului aproape deșănțat. Al luminilor și-al risipei. Homeless-i, handicapați, bețivani jigăriți dormind pe stradă în cele mai contorsionate poziții. Bătrâni neputincioși, oameni bolnavi cu tot felul de malformații. Pe lângă ei mai erau și cântăreți ambulanți, fără niciun talent, sau jongleri și bufoni amatori. Tot un fel de cerșit.

Ce mi-a plăcut: cactușii și palmierii. Trenul suspendat și sălile de convenții. Câteva clădiri cu o arhitectură futuristică. Vremea în general.

Ce nu mi-a plăcut: faptul că mi-am luat bilete târziu și n-am mai prins zboruri directe. Escală și la dus și la întors. Nu mi-a plăcut vama canadiană (niciodată – o porcărie cât casa) și toată tevatura din aeroporturi. Nu mai zbor niciodata cu Alaska Air Line. M-au pus să plătesc bagajul din cală, fără să mă avertizeze dinainte. Și încerc să nu mai trec prin aeroportul din Vancouver, unul din cele mai urâte din câte am văzut vreodată. Nu mai zic că ofițerii de la ceck in mi-au confiscat o sticlă de alcool pe o cursă internă pentru că mașina lor le-a indicat urme de substanțe explozive. Cu toate că fusese ambalată special de cei de la Duty Free din aeroportul din Las Vegas, după noua lege canadiană.

Ce mi-a plăcut: o mulțime de alte lucruri.

Ce nu mi-a plăcut: o mie și una de alte lucruri

.

.

Gânduri de-nceput de an

Gîndul meu de curînd e să compun un concert pentru pian și chitară. Glumesc, desigur. Mai degrabă unul pentru oboi și chitară. Sau mandolina. Sau sitar. Măcar uvertura… M-am născut prea tîrziu, cine mai scrie azi muzică clasică. E deja scrisă și intrată în Pantheonul artelor. Azi se scrie rap, hip-hop și manele. Or mai fi și alte genuri de care n-am auzit încă.

Mă simt inspirat în urma lecturii „Despre retragere și simplificare”, ultima carte a prozatorului Sorin Delaskela, pe care-l urmăresc de câțiva ani buni pe blogul lui (în ultima vreme nu-l mai folosește pentru că s-a dat cu face book-ul). Mna.

El pretinde că e un jurnal. O fi, mie nu-mi plac jurnalele în general, numai că Delaskela scrie un jurnal atipic, de excepție. Genul de proză de care nu te mai poți descotorosi până nu ajungi la capătul lecturii în ciuda faptului că nu are o intrigă, nu construiește personaje (personajele apar cu initțiale în majoritatea cazurilor), și nici ficțiune nu e. Însă e scris Dumnezeiește, clar, lin, curgător, afectuos și trist în același timp, cu un umor abia sugerat. Fiecare cuvânt e cântărit, iar frazele măsurate. Arta și meșteșug în mînuirea cuvîntului E o nebunie, te face să te îndrăgostești de limba română.

Dar nu despre cartea lui Sorin vreau să discut (nu pentru că n-ar merita, ar merita cu prisosință) ci despre propriile mele gânduri, mult mai seci și fără substanță, totuși, ale mele.

Un gînd care nu-mi dă pace. Na, l-am uitat

Ieri am urmărit un speach pe you tube a unui doctor, am primit și eu link-ul de la cineva, despre sistemul imunitar în general și despre vaccinuri cu tot cu istoria lor. Las link-ul aici pentru cine e interesat.

Dr. Tent clarifică cum stau lucrurile cu vaccinul polio și de unde vine epidemia de cancer (din ficatul unei maimuțe, din cîte am înțeles).  Cât de nocive sunt vaccinurile în general, transfuziile de sânge, alimentele inginerizate și radiațiile la care ne expunem singuri. Însă concluzia pe care am tras-o eu e să nu ai încredere în guverne (în niciunul). Guvernele nu te vor ajuta niciodată, ele există ca să lupte împotriva ta, să te facă sclav, să te calce în picioare și să te tăvălească prin noroi sau să experimenteze pe tine.  Rolul guvernului e să se bată cu alt guvern și să se chivernisească pe spinarea celor care l-au adus la putere. Deci cu ceva to m-am ales, de parcă nu știam pînă acum.

Dacă aș putea, aș pleca pe Marte și aș scăpa de orice guvernare (pământeană). Au fost deja aleși astronauți pentru misiunea din 2023, drum fără întoarcere. Colonizare și teraformare.  Un proiect nu numai ambițios, ci absolut impresionant. Ca să nu spun imperativ. Specia umană nu mai e la adăpost pe propria sa planetă. Poate n-a fost niciodată. A trăit mereu într-un haos social. Ignorantă și credulă. Ba din cauza războaielor, ba din cauza religiei, a molimelor și bolilor, a sărăciei și ce-a mai fost. A lăcomiei, a invidiei și a răutății gratuite. M-aș duce pe Marte sau pe orice altă planetă (chiar și pe lună) și numai din spirit de aventură.

Gândul meu de început de an e că timpul trece mai repede la o anumită vârstă din cauza gravitației. Odată ajuns în vârful dealului nu mai lupți împotriva ei, ci începi să te rostogolești.  Unii mai pun frână, dar alții o iau pur și simplu de-a berbeleacul. Alții își dau duhul înainte să ajungă la poale.  Din cauza vertijului și a excesului de viteză. Plus oboseala acumulată la urcare. Așa că am un sfat pentru tineri. Nu vă grăbiți să urcați dealul, odată ajunși în vârf toate drumurile duc în jos.

Ieri seară ascultam cum bate vântul printre barăci. Nu șuiera, ci urla de-a dreptul. Parcă scăpase de undeva de la strâmptoare. Mi-a ridicat gluga de la jachetă și mi-a înfundat-o pe cap fără ca eu să mișc un deget. Oricum n-aș fi mișcat niciun deget.

Noul loc de muncă e așa și-așa. Prea multe lucruri noi de învățat și prea mare diferența dintre ce am făcut până acum și ce mi se cere de acum înainte. Programul e mai lung ca înainte și cu mai puține zile acasă (cel puțin pentru anul în curs). Vreau să spun că viața de campus e o viață între cea de pușcăriaș sau de cazarmă și cea de parazit. Plus o plictiseală de moarte. Veceul s-a mutat din nou pe hol, nu mă scol noaptea nici dacă mă piș pe mine. Am făcut-o odată, pe la două dimineața și la întoarcere am început să trag de ușa vecinului să o scot din balamale nu altceva. Noroc că s-a încuiat pe dinăuntru că altfel poate intram peste el în așternut.

Într-o zi geroasă la început de ianuarie am mers cu câțiva colegi în recunoaștere prin curtea întreprinderii. Curtea extinsă… Partea din viitoare extracție. La un moment dat drumul trecea pe lîngă un gard înalt de sîrmă ce părea că nu se mai termină. Mi s-a spus că e un gard lung de 30 de km (am mai tăiat eu, ei mi-au spus 70 de km ceea ce mi se pare exagerat). Cică să nu intre animalele pe teritoriul întreprinderii. Păi ce să nu intre, că dincoace de gard am întâlnit în ziua aia cel puțin 10 lupi. Sau coioți, ce erau.

Și ce sunt chestiile alea galbene din loc în loc?

A, du-te și pișă-te lângă ele.

Lângă ele sau pe ele?

Lângă, că sunt camere cu senzori de mișcare. Te înregistrează când ți-o scuturi.

Și cine te vede?

Niște gagici de la security.

Atunci hai să ne pișăm.

Gînd fără nicio legătură.

Am citit pe undeva că ne paște o nouă eră glaciară. Și asta destul de rapid. Că se va răci clima și o băgăm pe mînecă. Atunci de ce ne stresează ecologiștii și politicienii cu încălzirea globală?

Cea mai interesantă a fost prima zi de tras la șaibă pe anul ăsta. Bineînțeles că n-am avut niciun chef să vin la lucru după sărbători. Aș mai fi frecat menta pe-acasă. Lasă că o mai freci și la muncă. Nu mai țin minte cine mi-a spus-o.

Abia am coborât din avion că ne-au și băgat într-o sală unde a trebuit să ne lăsăm bagajele de mână pe o alee. După care a apărut cățelul. Arăta ca un maidanez, dar nu, am aflat că era dresat din cale-afară. Cu coada ridicată parcă era în călduri. De fapt era vânător de narcotice. Trecea destul de neinteresat și nepăsător pe lângă bagaje de parcă nici nu le-ar fi văzut. De parcă nici n-ar fi existat. Până a ajuns la al meu. În dreptul bagajului meu s-a răzgîndit. S-a oprit și a început să-l miroase. I-aș fi tras eu un picior dar în Canada mai bine îți bați nevasta decît cîinele, mai bine te prinde cu narcoticele. A durat mai puțin de o secundă, după care cățelul și-a văzut de drum rotindu-și coada, dar a fost suficient să fiu luat la separeu de security și să-mi fie scotocit rucsacul. Așa am aflat de niște lucruri pe care nu le mai găseam de ceva timp, că sunt acolo, în bag-pack. Printre altele mi-au scos și sticlele cu băutură, două de cognac și una de vișinată. Plus un briceag și o parte din tutungerie. M-a și întrebat paznicul, vrei să deschizi o afacere? A nu, e porția mea pe 10 zile. Am avut emoții că se leagă de alcool că l-am luat în bagajul de mână, dar pe el nu-l interesa decât narcoticele. Avea un chit de pad-uri cu care ștergea toate lucrurile pe care le-a scos afară. Laptopul, dosarele, sticlele, pixurile, celularele, cabluri, șireturi, căciulă, un întrg bazar. Doar la sandvici nu s-a băgat. Și nici la chiloții de schimb. Și nici la ciorapii de schimb. Un sanvici cu șnițel pane, făcut de Sulfina. Poate de aia s-o fi oprit și cățelul, poate era lihnit de foame. Însfârșit, după toată tărășenia, am fost transportat la punctul sanitar de unde mi s-a luat o probă de urină. Pe care am oferit-o cu mare ușurare.

Am ajuns la muncă după nouă.

Șefule, i-a picat cățelului pata pe mine.

A, și pe mine. Mai demult.

Așa am aflat că majoritatea colegilor o pățiseră cândva. Deci n-a fost sandviciul. Poate o fi un cățel sclerozat.

Revelionul a fost mai reușit ca altădată. L-am petrecut la biserica românească. Muzica a fost dansabilă, mâncarea digerabilă. Iar petrecăreții nu s-au mai dat în stambă. N-au cerut manele și nu i-am auzit lăudându-se cu salariile, mașinile și casele. Pe unde au mai fost în concedii ori de ce performanțe sexuale au fost în stare. Poate și pentru că a lipsit gașca de faianțori. Nu că aș avea ceva cu faianțorii. Deși sunt câțiva cu care nu-mi face placere să mă întâlnesc.

Mi-a povestit odată un faianțor care e treaba.

Băi, fii atent, totul se face din două mișcări. Cu toate că nu mă interesa, cum nici pe el nu-l interesa cum ungeam eu motoarele electrice pe-atunci, dar el insista.

Cu o mișcare pun mortarul și cu a doua mișcare fixez placa. Și umflu 1000 într-o zi.

Și câte plăci din astea fixezi într-o zi peste mortar?

Depinde.

Aia știam și eu că depinde.

Dar ce suprafață totală ai avut la ultima lucrare?

Cam atâta.

Și cât are o placă?

Cam atâta.

Și câte a trebuit să tai?

Cam atâtea.

Și cât mortar ai preparat, cărat cu spatele ciment și apă, plus sculele și celelalte materiale, etc?

Cam atâta.

Deci n-ai făcut banii din două mișcări, ci din atâtea și i-am calculate toate mișcările.

Așa e, dar o placă tot din două mișcări o fixez. Din prima mișcare pun mortarul…

Gândul meu de azi se leagă de decalajul de fus orar. Când la mine e ora 10 seara și mă pregătesc de culcare, în România e deja șapte dimineața a doua zi și unii români încep deja munca. De când cu idea colonizării planetei Marte, mă gândesc care o fi decalajul de fus orar între mine și diferite puncte de pe planeta roșie. Mă zdruncină rău gândul ăsta

.

Insemne canadiene

Moșneagul superitendent de bloc mi-a astupat cărarea pe care am săpat-o în zăpadă. O cărare care duce de la terasa apartamentului meu  exact unde am mașina parcată. Capătul ei, de fapt, altfel toată cărarea ar fi prea lungă. Așa au vrut mușchii lui de moșneag. N-are ce face toată ziua și o freacă prin zăpadă.  Într-o altă zi m-a amendat că nu mi-am mutat mașina din parcare să poată curăța el zăpada cu tractorul. Nu că nu înțeleg situația, dar n-am fost pe fază. Ci la 600 km de casă, pentru că nu lucrez în Edmonton.

Ce puteam să fac dacă n-am fost acasă?

Asta nu mă interesează pe mine.

Dacă nici notița de atenționare n-am primit-o, eu îmi țin mașina parcată pe locul pe care-l plătesc și e al meu.

Asta nu mă interesează pe mine,  că de aia e amendă, să fie plătită nu discutată.

Curățatul parcării e un serviciu care mi se oferă în prețul chiriei, nu ceva pe care să mi-l bagi cu forța pe gât și să mă mai și amendezi pentru el. 

Dar de unde să înțeleagă moșneagul dacă e bătut în cap de vreo 40 de ani de baba lui care arată ca o zgripțuroaică feroce, sau cum zice Sulfina mea, ca un paznic de pușcăriași.

Zilele astea de sărbători am fost mai mult pe-acasă așa că am refăcut cărarea. Așa că moșneagul mi-a trimis un avertisment că din cauza mea îi îngheață lui stropitoarele (sprinkles, cum le zice el) că zăpada le ține de cald iar cărarea mea de frig și mi-a astupat din nou capătul ei. Eu am refăcut cărarea și am primit o notiță de violare a contractului de închiriere. Nuisance of violation. În care mi s-a explicat foarte în detaliu că voi plăti toate daunele dacă îngheață stropitorile.

Iată ce înțeleg eu: că stropitorile astea când au fost instalate n-au urmat procedurile și standardele de construcții canadiene. Că au fost lăsate la mila maicii naturi. Adică, dacă nu ninge deloc in Edmonton toată iarna, la revedere stropitoare pentru primăvara viitoare, că îngheață de nu se văd. Iar eu sunt cel vinovat și voi plăti cu vârf și îndesat.

M-am săturat să tot repar cărarea și moșneagul dracului să vină să mi-o astupe, așa că am făcut din zăpadă scări. Un fel de podeț. N-a trebuit decât să bătătoresc zăpada aruncată de moșneag la mine pe cărare cu lopata. Următoarea  zi a venit moșul să-mi admire isprava. I s-o fi rupt ficatul sau fierea sau splina sau ceva pe dinăuntru, că după ce s-a holbat bine a plecat clătinându-se. Acum precis o coace. Găsește el ceva să-mi facă la cărare, dacă nu complotează cu zgripțuroaica lui, dar dacă mă nerveaza mult ii pun podețului și balustradă și adaug stegulețe cu însemne canadiene

Scumpirea chiriei m-a inspirat, ca să admit că în tot răul e și un bine...

. 

Ziua României

Îți doresc, România, o viață lungă. Fără tine mi-aș pierde, fără îndoială, identitatea, chiar dacă sunt și cetățean al altei țări. Chiar dacă, conjunctural, sunt nevoit să vorbesc și o altă limbă. Îți doresc să prosperi și să fii casa tuturor românilor, oricât de pripășiți ar fi prin alte locuri, oricât de dezbinați în unele momente sau cât de supărați pe originea lor.

Îți doresc desăvârșirea României Mari, conducători înțelepți și locuitori mândri de țara în care locuiesc și de obârșia neamului lor.

Îți doresc la mulți ani, România!

Macaraua roșie

Azi am aflat că zero e un număr pereche, unu nu e număr prim iar zero factorial e egal cu unu.

Tot azi am aflat că radical din doi nu se poate exprima ca o fracție (in ciuda aparențelor), fiind un număr ciudat, ca și pi, iar într-un hotel cu camere infinite dar toate ocupate, mai poți închiria camere goale la un număr infinit de oameni. Am mai aflat că suprafața unui cerc nu se poate transfera unui patrat, pentru că nu vei nimeri niciodată laturile patratului, din cauza aceluiaș pi.

Tot azi am aflat că numărul 666 e numele Împăratului Nero scris în ebraică ( tradus în greacă) și că foarte bine putea fi tradus și cu 616 dacă așa voia traducătorul. Traducătorul n-a prea vrut. A vrut 666.

Tot azi am aflat că unitatea de măsură kilogramul e un obiect fizic și nu un concept, există într-o pivniță în Franța, un aliaj din titan și platină și tot azi am văzut cel mai rotund obiect din lume. Pe internet, unde altundeva, pe unde aș mai putea eu să umblu stând în pat?

Revenind la infinit, am aflat că ar fi un concept abstract, ori un concept auxiliar, dar în același timp și un număr pentru că e folosit în calcule matematice. 1 împărțit la infinit egal zero. Se spune. Unii spun, unii matematicieni. Fiind un număr ar trebui să se adune să se scadă, să se înmulțească, să se împartă și să se ridice la putere ca orice număr. Să-i extragi rădăcina patrată. Sau cubică. Infinit plus unu ar trebui să fie mai mic decât infinit plus doi, și așa mai departe, iar dacă mi-aș aduce aminte de numerele cardinale aș știi că infiniturile sunt diferite între ele, mai mici și mai mari. Sau mai cuprinzătoare, sau mai puțin cuprinzătoare. Sau ceva asemănător. Dar nu-mi aduc (aminte).

Azi am avut „training day”, lucruri mult mai importante decât infinitul; în șase ore am aflat cum se scrie un permis de muncă. Am dat și examen, se pare că știu să-l scriu, cel puțin până mâine. Observ că uit minimum 50% din ce învăț în mai puțin de 24 de ore. Dacă sunt lucruri plictisitoare le uit în proporție de 75% în jumate de zi, iar dacă sunt neinteresante, ajung la 90% într-o singură oră. Sarcinile trasate le uit cu desăvârșire, pe loc, până mi se reamintește.

Pentru că îmbătrânesc sau pentru că mă gândesc toată ziua la Sulfina din momentul când plec de-acasă.  Adevărul e ca acum abia am plecat. Sau mai degrabă abia am ajuns la lucru unde o să putrezesc vreo zece zile.

Începe cu ziua unu.

Ziua doi.

Și ziua trei.

Apropos de ziua trei, azi am văzut cea mai mare macara din lume. De data asta pe viu, am trecut pe lângă ea cu o camionetă și șoferul m-a atenționat:

Vezi că nu ți-ai pus centura!

Și ce are asta cu macaraua?

E cea mai mare macara.

Din clasa ei?

Ce clasă?

Atunci din fabrică?

Din fabrică pe dracu!

Din zonă?

Din zonă pe dracu!

Din Canada...din Nord America?

Din lume!

Aaa..

Eii?

O macara roșie

.

Întoarcerea la poezie

Nici eu n-am un volum de poezii publicat, mulți români n-au un volum de poezii publicat, dar alții au un volum de poezii publicat. Alții au atât de multe volume de poezii publicate încât numaratoarea îi încurcă la aritmetică.

Alții nici nu se chinuie să le scrie și de aia nici să le publice, ci doar se manifestă, ca să zic așa, poetic. Iar unii nici măcar nu se manifestă, ci doar simt pe undeva prin înăuntrul lor vibrații și rezomnanțe lirice și nu spun nimanui nimic. Tac mâlc.

Pe când eram înca elev am găsit un caiet gros ascuns de tata într-un sertar de la masa de tâmplărie. L-am luat, l-am rasfoit și de la jumătate încolo am dat peste niște poezii scrise de tata, cu creion chimic, că doar era scrisul lui aproape imposibil de descifrat. Am tăcut mâlc. Toate poeziile și uneori toate strofele începeau asemănător cu „frunză verde de bujor”, sau alte flori sau alți pomi și copaci. Pe asta cu bujor o țin minte pentru că se continua cu ”vine vremea să mă-nsor”. Nu știu dacă pe vremea aceea tata o cunoscuse deja pe mama, poeziile nu erau datate și nici mama nu-și amintește să fi primit vreo poezie din partea tatei.

Am citit vreo trei patru poezii de-a tatei până m-am plictisit că mergeau pe acelasi calapod cu frunzele acelea cu toate că unele păreau destul de sentimentale. Pe atunci nu prea citeam poezii din cauza profesorilor de la școală care ne obliga să le memorăm fără niciun rost și pe deasupra să le mai și recităm. De-aceea n-am dat vreo importanță poeziilor decât mai târziu, pentru că am furat caietul și l-am păstrat până în ziua de azi. Cea mai interesantă mi s-a părut poezia

„Tulai

Frunză frunză  de mălai

A strigat maica tulai

Tulai tulai da nu-i bai

Nu-i bai tulai și tulai

Am dat frunzele la cai

Caii cu zăbala-n gură

I-am scos repejor din șură

Și i-am dus în bătătură

Și de-acolo surioară

I-am dus de-an călări la moară

Frunză verde de tulei

Hei hei hei tulai și hei

I-am vândut pe zece lei

Hei hei hei tulai și hei

Buni căluți păcat de ei

Hei hei hei tulai și hei

Am băut banii-n Josani

Cu-o liotă de țigani

N-aș avea noroc să ard!

C-am pișat caii la gard  

Ard-o dracu băutură

N-o mai pun în veci la gură!”

Dar nu-i adevărat, că tata tot a mai băut pe urmă și nu numai o pereche de cai. Poate o herghelie întreagă. Dar asta e o altă poveste ce nu mai ține de poezie.

*

Masa de tâmplărie a moștenit-o tata de la un tâmplar, unul Emil. Tata îi zecea nea Emile, iar mama domnu Emil. Eu îi ziceam simplu nenea, iar soția tâmplarului îi spunea luate-ar moartea de bețivan ordinar că mi-ai mâncat zilele. Așa că într-o zi nenea Emil a murit și i-a lăsat tatei masa lui de tâmplar. Tata n-a murit cu toate că și el i-a mâncat zilele mamei. Și nici mama n-a murit și nici nevasta lui nenea Emil. Și nici eu, încă, evident

**

Profesorii care ne puneau să memorăm poeziile aveau un fix să ne dezvolte memoria și ținerea de minte. Eu nu le-am memorat, dar pentru aia tot țin minte ce ne puneau ei să facem.

***

Primul volum de poezie întreg l-am citit după terminarea liceului. Ba chiar și după terminarea armatei. Ba chiar și după ce m-am angajat la combinatul petrochimic. Ba chiar și după ce-am plecat de acasă. Iar după ce-am citit un volum întreg de poezie mi s-a făcut chef să mai citesc unul, pe urmă încă unul până le-am pierdut numărul. Unele poezii mi-au plăcut atât de mult încât le-am memorat

. 

Chestiunea Ardealului

Am un coleg, un sârb, Milan, pe jumate croat, că dacă-l întrebi nu știe nici el exact ce e.

Cred că mai degrabă sunt sârb, deși  e mai bine să fii croat în ziua de azi.

E șofer pe unul din autobuzele cu care ajungem din campus la serviciu și invers. În fiecare dimineață la 6 jumate fix oprește în stație excitat pentru că mereu i se întâmplă câteceva, prilej să înjure în sârbește sau în croată, se pare că înjurăturile sunt aceleași în amândouă limbi dacă nu și limbile sunt aceleași.

Dacă are o mașină în față care se mișcă greu se revoltă, fire-ai a dracului de putoare!

Dacă travesează careva drumul, fire-ai a dracului, acum ți-ai găsit să treci!

Dacă e trafic și-l prinde la intersecție, firea-ți ai dracului cu toți, numai când vin eu apăreți și voi!

Dacă e prea strânsă curba, firea-i a dracului de curbă și cu cine te-a făcut așa strânsă!

Iar dacă se stârnește ploaia, firea-ar a dracului de ploaie, nu mai putea să aștepte?

Un alt coleg, un niufi (adică newfie, adică locuitor din Newfoundland) , a câștigat săptămâna trecută la loterie 7 milioane de dolari. N-a mai apărut la serviciu ceea ce era de așteptat, altfel l-ar fi spurcat toți de fraier ce e. Sau ar fi sărit pe el cu tot felul de idei de afaceri.

L-a ajutat Dumnezeu să câștige.

E, a câștigat pentru că mergea demult pe sisteme combinate...

Ba a câștigat pentru că a jucat, punct.

Ba a câștigat că a mâncat căcat.

Unul din bucătarii de la cantină e român. Dar și ăsta numai pe jumătate, ca și sârbul. Pe jumate e turc. Turc din Giurgiu. Turcul Cornel. Cu cea mai mare gură pe care-am auzit-o vreodată. Nu numai că-l auzi de la ușă și ușa e cam departe de punctul de servire, îl auzi și de după ușă, de dincolo de ușă și de cealaltă ușă. Râde încontinuu la orice spui tu, la orice spune el.

Ce mai zici, măi, ha ha ha, ce mai faci, ha ha ha?

Ce-i așa de râs, Cornele?

Măi, să mor dacă știu, ha ha, așa mi-e vorba.

Ii sticlesc ochii după femei. E trecut bine de 50 de ani dar pare robust și deosebit de agil în mișcări. Abia așteaptă să apară un român la masă. Să-și dea drumul pe românește.

Băi, uite-o pe asta din fața ta ce cur bombat are. Mamă ce-aș fute-o. Măi ce ți-aș trage-o, cucoană!

Și dă din cap ca și mă privește serios să nu se prindă cucoana că face comentarii despre curul ei. Tocmai asta ar trebui să-i dea de gândit cucoanei, că altfel ar fi hăhăit Cornel de-ar fi răsunat toată cantina.

Hai, măi, Cornele, că are cur normal.

Da, măi, dar tot aș fute-o. Auzi, dar tu ce mai faci? Ha ha ha

Afară mă așteaptă Milan înjurându-mă în sârbește că tocmai în dimineața aia m-am găsit să întârziu.

Vezi, Milane, că sunt din Timișoara și o mai rup și eu pe sârbește, iar înjurăturile le înțeleg pe toate.

Da, păi da, că voi rumunii știți cum înjură sârbii, că voi sunteți mai spurcați la gură ca noi.

Nu noi, țiganii sunt cu înjurăturile.

Pardon, că în România nu mai ai voie să spui țigan. Când o să vin pe-acolo o să mă amendeze statul român.

Un alt coleg, chiar din echipă cu mine, e original din Sultanatul Brunei. Nu știu cât o fi de bruneiez în procente, mai degrabă pare chinez.

Chin Lee, vorbești chineza?

Da.

Atunci ești chinez, nu te mai da bruneiez. Ești galben și ai ochii migdalați?

Da, da m-am născut în Brunei

Și ce dacă? Ce mai calculezi acum?

Pensia.

Chin Lee calculează toată ziua. Căt ar câștiga dacă ar fi din nou Foreman. Sau dacă ar fi din nou General Foreman. Cât ar câștiga dacă ar sta weekendul ăla la muncă. Dar dacă ar sta și următorul. Dar dacă ar sta toate weekendurile din an? Dar dacă i-ar mări salariul? Dar dacă n-ar mai fi cumpărat nevastă-sa o mătură nouă că doar mai au trei, cât ar fi economisit?

Ceilalți doi colegi ai mei sunt indieni. Pe amândoi îi cheamă Patel. Fără niciun grad de rudenie între ei. În echipa celaltă mai e un indian, tot Patel. Iar într-o altă echipă de la contractorul care ne face concurență mai sunt doi Pateli.

Bine dar voi în India pe toți vă cheamă Patel?

Nu, nu suntem decât 35 de milioane cu numele ăsta.

Aoleu, mai mulți ca toți românii de pretutindeni.

Uite așa sunt coleg cu cei mai numeroși oameni de pe planetă. Cu chinejii și indienii.

Dar pe Bashar nu-l cheamă Patel.

Nu, dă-l în mă-sa pe Bashar.

Păi de ce?

E pakistanez.

Il înțeleg. Până nu demult am avut un coleg ungur. Ungur sută la sută. Ungurul Ioancze. L-am sprijinit toți românii la început, ne era drag că era european ca noi, în primul rând, în al doilea rând că ne era vecin de frontieră și în al treilea rând pentru că majoritatea românilor unde lucrez fiind timișoreni, toți am mai avut câteun prieten ungur în copilărie. Da, dar ăia erau unguri români, pe când Ioancze era ungur ungur din Ungaria. După ce s-a văzut cu sacii-n căruță a început să ne ia pe probleme ardelenești. Ba chiar a insinuat că și eu aș fi ungur, că numele de Duma e unguresc toată ziua.

Capul tău prost e unguresc.

Pe urmă ne-a povestit de nevastă-sa, că l-a lăsat și-a tulit-o cu altul în Budapesta.

Păi de ce, după ce ai făcut efortul să-ți plantezi păr pe chelie și ai cheltuit aproape 10 mii de dolari...

De unguroaică proastă ce e.

Aa. Și cum îi merge cu ungurul celălalt?

Nu-i prea merge bine.

De unde știi?

Păi am sunat-o nu demult și am întrebat-o. S-a plâns că n-o ajută în gospodărie. Și-atunci i-am spus-o de la obraz, păi eu n-am fost bun că făceam toată treaba în casă. Da, a zis ea, dar Pitiuka are câțiva centimetri în plus față de tine și nu la înălțime...

Așa ți-a spus unguroaica?

Da, așa mi-a spus, lasă asta, cum rămâne cu chestiunea Ardealului?

Păi cum să rămână, rămâne cum s-a stabilit

.