Cum am prins eu râcă pe o petrochimistă

Am avut un gornist în armată, dar era din Galaţi, cânta din goarnă, el îi spunea trompetă. Trompetă nu era, trompeta are butoane, goarna lui n-avea decat ţeava pentru că-i lipseau butoanele fiindcă era de armată, iar ofiţerul de serviciu mereu ne urmărea dacă ieşim sau nu la inviorare după cântecul goarnei, iar cântecul se numea deşteptarea. Intra în dormitor şi răcnea ca în junglele din Bangladesh:
- Stârpiturilor!!!
- Noi nu eram stârpituri deloc, dar totuşi, ne speriam de ne căcam pe noi. Alţii! Eu nu, că mirosea cam tare, că la cantină ne dădea numai fasole din două în două zile. La prima apă, nu aşa.
- Atenţiune!
Săream ca potârnichile din pat, eu dormeam la etaj şi aterizam mereu în spatele celui de jos, îl cocoşeam adică.
- Afară, fuga marş!
Ne călcam în picioare şi ne dădeam cu nasu-n cur unu la altul. Aşa am prins râcă pe gornistul companiei şi pe urmă pe toţi gălăţenii. Şi pe urmă pe toţi ofiţerii şi pe toată armata română. Şi pe comandantul ei suprem care era însurat cu o scorpie de petrochimistă.